Ma calca pe nervi oamenii care vorbesc tare in public. De fapt nu ma calca doar pe nervi. Imi dau,… asa,… o stare de stupefactie. Incerc de fiecare data sa inteleg cum de nu-si dau seama ca i-ar putea deranja si pe cei din jur – “Sa fie unii oameni chiar atat de prosti? Wtf!?”

Azi am gasit o explicatie.

Dar mai intai sa va povestesc niste faze.

Eram la un moment dat in Berlin, stateam trei tipi intr-un apartament de trei camere. Intr-una din primele seri, cand m-am mutat in apartament, unul dintre colegi a venit imediat la mine sa-mi spuna ca se aude muzica din camera mea si e trecut de ora 10. Nu se auzea tare, fiindca n-avea cum (era pe laptop). M-am simtit prost, mi s-a parut aiurea ca a venit sa-mi spuna, m-am intrebat daca are ceva cu mine etc.

Dupa vreo cateva luni unul dintre ei si-a sarbatorit ziua. N-a fost nimic iesit din comun, un party intr-un apartament de bloc, fara urlete, fara pahare sparte. La ora 10 seara a venit politia. Au sunat la usa, ne-au spus ca i-au chemat vecinii, fiindca se aude muzica si la ei, ne-au rugat sa dam mai incet. Pe un ton civilizat si relaxat.

Am dat muzica mai incet, am mai dansat un pic, am mai stat de vorba, planul era oricum ca pe la 11 sa se termine totul. Nu s-a suparat nimeni, nimeni nu a zis nimic nashpa despre vecini, totul a fost ok.

Nici macar eu, care eram estic, nu m-am mai stresat. 🙂 Nu m-am gandit ca au ceva vecinii cu noi, ca sunt oameni batrani si invidiosi pe tinerii care se distreaza. Totul mi se parea extrem de normal.

Intelesesem, intre timp, ca e normal ca oamenii sa reactioneze imediat ce ii deranjeaza ceva, ca orice problema se poate rezolva simplu si civilizat, fara nervi si fara ranchiuna.

Acum o saptamana, unul dintre vecinii dintr-o curte alaturata a facut un mare bairam. Urlete, muzica data la maxim, injuraturi, scandal, tot tacamul. Totul a inceput de sambata dupa-amiaza si a continuat pana a doua zi la pranz. Am fi sunat la politie, dar abia ne-am mutat si inca nu stim unde trebuie sa sunam.

Ideea e ca timp de aproape 24 de ore n-a reactionat nici un vecin, desi unii dintre ei au si copii mici. A doua zi pe la pranz s-a dus cineva la ei si le-a spus ca o sa cheme politia (fara sa o cheme, bineinteles). Seful familiei a iesit pe strada si a inceput sa urle si sa injure. Dupa ce i-a facut albie de porci pe cei care au indraznit sa-l ameninte cu politia, i-a balacarit pe toti vecinii din celelalte curti (chit ca nu erau de fata) pe motiv ca au ceva cu el. Abia dupa aia s-a intors in curtea lui si a dat muzica un pic mai incet.

Acum ajung, in sfarsit, la explicatia mea. Sunt multi nesimtiti printre noi. Lasand la o parte chestiile profunde (“oamenii astia nu ii percep pe cei din jur ca pe niste persoane, ci doar ca pe niste factori din mediul inconjurator s.a.m.d.”), nesimtitii nu sunt prosti. Problema e ca nu le spune nimeni ca sunt nesimtiti, iar daca le-o spune cineva, nu inteleg, fiindca isi inchipuie ca are cineva ceva cu ei.

Iar majoritatea oamenilor nu reactioneaza atunci cand ii deranjeaza un nesimtit, sau reactioneaza prea tarziu, sau intr-un mod nepotrivit. Recunosc, nici eu nu stiu ce sa fac in toate situatiile. Nu stiu, de pilda, cum sa ma port cu oamenii care vorbesc tare la telefonul mobil in autobuz. Nu pot sa ma duc la ei si sa le spun ca vorbesc prea tare, fiindca vorbesc deja la telefon. Poate ar trebui sa am la mine o pancarta cu “Va rog sa nu ma obligati sa va ascult conversatia!”. Habar n-am.

[G. S.]