Mai intai, nu vorbesc despre faptele bune pe care incearca sa le faca impreuna mai multi oameni (cum a fost Habarnam, de pilda). In astfel de cazuri n-ai cum sa nu vorbesti cu altii despre ceea ce iti propui sa faci si despre ceea ce faci.
Dar daca fac o fapta buna pe cont propriu? Am auzit, chiar si de curand, oameni care spuneau ca da, faptele bune trebuie sa fie povestite, pentru ca in felul asta le dai un exemplu frumos si altora.
La asta se poate totdeauna raspunde ca un exemplu fluturat ostentativ prin fata ochilor nu foloseste nimanui. Oamenii nu pot fi influentati sa faca o chestie daca simt ca vrei sa-i influentezi.
Nu stiu, de fapt. Ma gandeam ca poate imi dati un sfat. Ar trebui sa vorbesc despre faptele bune pe care le fac, sau ar fi mai bine sa nu vorbesc despre asa ceva?
Era o chestie pe care am citit-o undeva si care mi s-a parut foarte inteleapta: intr-o lume in care despre facerile de rau se povesteste atat de mult, nu are oare lumea foarte mare nevoie si de cat mai multe povesti despre facerile de bine? Asa, ca sa nu avem impresia ca traim intr-ul loc oribil…
Înţeleg reţinerile cu privire la ostentaţia şi aroganţa care pot fi asociate povestirii unei fapte bune pe care o faci, le am şi eu, însă aş face câteva precizări:
– sunt multe fapte bune care ţin de intimitatea noastră şi care nu merită “agresate” comunicându-le, însă în textul meu deplângeam mai degrabă lipsa distribuţiei poveştilor faptelor bune (nu neapărat a acelor pe care noi înşine le facem). Poveştile astea nu aparţin nimănui, ar trebui preluate cu mai mult curaj.
– văd atât de multe proiecte bune care nu au parte de laudă şi promovare – deoarece cei care le iniţiază sunt mai degrabă oameni modeşti – încât nu mă pot abţine să nu-mi doresc mai multă îndrăzneală.
– influenţa forţată apare doar atunci când anumite gesturi sunt făcute doar de dragul PR-ului, însă acest lucru de cele mai multe ori se simte şi este taxat.
– reţinerile cu privire la povestirea faptelor bune pe cont propriu (există aşa ceva?:D) ţin mai degrabă de anumite temeri (cum voi fi văzut?, ceilalţi mă vor crede lăudaros?). De ce nu am depăşi aceste temeri?
Foarte bună ideea de-a supune dezbaterii aceste teme:)
Aaaa, iti multumesc pentru mesaj! Mi-a placut foarte mult proiectul Multumeste, de pilda, fiindca acolo e vorba despre faptele bune facute de alti oameni.
Si sunt de acord ca sunt multe proiecte frumoase care ar merita sa fie promovate mai mult.
Ma gandesc, insa, si la ceva de genul urmator. Ce e in mintea cuiva care doneaza anonim peste 50,000 dolari? (pentru Wikipedia, de pilda) Nu cred ca astfel de oameni sunt nebuni. Cred ca au si ei justificari destul de bune (si nu neaparat “personale”) pentru a se abtine sa vorbeasca despre fapte lor bune (sau pentru a se abtine sa le asocieze cu ei).
Sugestia ta e ca justificarea lor ar fi: “Nu vreau ca lumea sa creada ca ma laud.” Eu as avea retineri si din alte motive.
Dincolo de ce cred altii despre mine, m-as putea suspecta chiar eu, la un moment dat, ca de asta fac unele fapte bune – ca sa am ce povesti.
Poate o sa-mi spui ca trebuie sa depasim astfel de retineri, de dragul exemplelor pe care le putem da. Dar eu m-as gandi, intre altele, ca le ofer oamenilor un exemplu prost. (Exemplul complet, in cazul asta, nu e, pur si simplu, exemplul unei fapte bune, ci: “fa fapte bune si dupa aia vorbeste despre ce ai facut!”)
Pe scurt, m-as gandi ca poate in felul asta alti oameni se vor simti incurajati sa se laude. Iar eu nu vreau sa-i fac pe oameni sa devina niste laudarosi. 🙂
În primul rând, este mai mare aroganţa ideei că nu vrei să te lauzi pentru a nu încuraja oamenii să devină laudăroşi decât ideea că-i bine să povestim faptele bune pe care la facem şi la care suntem martori:)
Presupoziţia ta este că o donaţie anonimă ar fi singura modalitate şi direcţie de implicare socială, contribuţie şi într-ajutorare a unei asemenea persoane.
Or, genul acesta de persoană îşi continuă reflexele lui bune în moduri mai puţin anonime, iar donaţia lui “anonimă” este doar o parte din tablou (slavă Domnului).
Nu spun să ne comunicăm tot binele pe care-l facem (şi comunicarea necesită un timp şi nişte resurse pe care ar fi mai util să le folosim pentru alte fapte bune), nu spun să facem lucruri cu gândul că gesturile noastre sunt exemplare şi “uite, imitaţi-mă şi mântuiţi-va”, însă prefer o laudă bună decât o modestie timorată şi arogantă (cu teama de-a nu încuraja în masă laudăroşii).
Americanul de rând de rând contribuie anonim de la cauze umanitare până la susţinerea unor candidaţi prin donaţii, însă are o mai mare certitudine că şi ceilalţi fac la fel. Certitudinea aceasta apare într-o societate unde filantropia este obişnuită, unde este atinsă o masă critică de oameni care se implică social, unde există un spirit comunitar etc.
De asemenea, cred că există o dorinţa reală de a ajuta pe cineva care este mai profundă decât PR-ul bun rezultat din lauda de după.
Dacă inventez un medicament care salvează viaţa unui copil, ar trebui să nu dau publică întâmplarea de teamă că toţi laudăroşii care vor inventa medicamentă salvatoare de vieţi se vor apuca să se laude şi ei?:)
În plus, eu mă gândeam la lauda faptelor bune, iar nu a autorilor lor. A aprecia preţuirea faţă de un gest e diferit de a te făli.
Când spun că apreciez curajul lui Ahile, forţa acestui exemplu are accentul pus pe curaj, iar nu pe Ahile.
Când încurajăm o iniţiativă, dincolo de promovarea unor nume asociate iniţiativei, miza este promovarea unor valori (spiritul de iniţiativă, compasiunea etc.)
Că în spatele curajului se lipeşte Ahile sau Hector (simpli avatari individuali) mi-e mai puţin important, ideea este să încurajez curajul, iar nu să fac PR pentru luptătorii lui Homer.
Oamenii oricum se laudă, teama de-a încuraja laudăroşenia e exagerată. Personal, mi-ar conveni ca lăudăroşii să afle că-i cool să doneze o carte unui orfan şi apoi să se laude. Astfel, vor încuraja şi pe alţi lăudăroşi să facă la fel şi cum lăudăroşii sunt majoritari, efectele vor fi mai mari:)
Dorinţa de-a împărtăşi ceea ce experimentăm (că ajutăm sau stricăm) e adânc împlântată în spiritul nostru.
Gandhi a fost un lăudăros de vreme ce toţi au alfat de faptele lui? de vreme ce şi el le-a povestit şi nu s-a împotrivit perpetuării povestirii lor.
M. Luther King a fost un lăudăros când şi-a spus discursul (care exprima dorinţa lui de-a-şi ajuta semenii) în faţa a milioane de oameni?
Mi-ai dat riscuri pe care le implică “lauda”, posibile pervertiri (să ajung să fac lucruri doar pentru ale povesti după, e un risc aici, însă de când ar trebui să ne inhibe anumite riscuri?:D), însă nu ai adus niciun principiu care ar fundamenta genul de atitudine (a binelui anonim) pe care o susţii. Astfel, rămâne în picioare ipoteza că în spate reţinerii de-a povesti mai departe faptele bune pe care le facem şi faptele bune la care suntem martori se ascund nişte temeri.
Ideea mea – şi pot admite că nu toţi au stofă pentru ea – este să încercăm să ducem binele care-l facem la un nivel din ce în ce mai mare. Iar pentru acest lucru este nevoie de comunicare de poveşti, de puterea exemplului şi de mult PR.
Aş vrea să plantez sute de milioane de copaci, însă nu pot. Plantez zece copaci şi apoi mă rog de celelalte milioane de oameni să planteze şi ei un copac plecând de la faptul că şi eu am plantat câţiva – nu să mă laud, ci pentru a arăta că cunosc ceea ce vorbesc. E o modestie mare aici: arăt câ ceea ce am făcut eu e atât de mic încât are nevoie de aportul tuturor pentru a produce o schimbare majoră.
În cazul exemplului tău era vorba mai degrabă de o aroganţă: aportul meu e atât de mare încât binele pe care-l fac eu înclină decisiv balanţa şi nu mai trebuie să conving pe nimeni să ajute în locul unei eu am ajutat deja:)
Cred ca inteleg ce vrei sa spui (sarind peste partile care suna un pic “acuzator”).
Probabil ca vedem lucrurile in mod diferit la un nivel mai profund. Mie mi se pare mai importanta intentia cu care e facuta o actiune decat rezultatul ei. Daca intentia e egoista (sa obtii un beneficiu de imagine, de pilda), atunci nu conteaza rezultatul.
In plus, mi se pare preferabil sa te adresezi ratiunii oamenilor, nu spiritului lor de imitatie. Adica, daca pot sa ii spun unui om de ce ar fi bine sa faca un lucru, sa il conving rational ca ar fi bine sa faca lucrul respectiv, prefer sa fac asta, in loc sa incerc sa-l manipulez, fluturandu-i exemple prin fata ochilor si asteptand sa le maimutareasca.
Probabil nu e la fel de eficient sa sustii o cauza “pe calea ratiunii”, dar, dupa cum spuneam, nu eficienta mi se pare importanta, ci calitatea actiunilor (as spune ca o fapta frumoasa e o fapta pe care un om o alege liber, fiindca e convins ca ar trebui sa o faca si intelege de ce).
Dar cred ca putem sa presupunem pentru un moment ca diferentele astea dintre felurile noastre de a vedea nu exista.
Sa vedem unde am fi de acord. Am fi de acord ca actiunile colective trebuie sa fie facute publice. Nu-mi inchipui ca un singur extraterestru ar putea sa impanzeasca internetul cu povesti pentru copii. 🙂
Am mai fi de acord ca merita sa povestesti despre faptele bune ale altora.
Iar din ce spui despre Ahile si Hector inteleg ca ai fi de acord si cu asta: nu e nevoie sa asociem faptele noastre bune cu noi insine.
Nu pot, in momentul asta, decat sa iti multumesc, fiindca in urma discutiei am ajuns sa-mi dau seama un pic mai bine care ar fi sfatul pe care il cautam.
Pentru mine sfatul suna asa:
Ma gandesc, insa, si la ceva de genul urmator. Ce e in mintea cuiva care doneaza anonim peste 50,000 dolari?
Si totusi, asta n-ar trebui sa surprinda. Actul de caritate este in ultima instanta egoist. Mai departe, cand ai venituri discretionare cu 5-6 sau mai multe zerouri, deja donatiile devin un sport iar suma nu mai conteaza.
Americanul de rând de rând contribuie anonim de la cauze umanitare până la susţinerea unor candidaţi prin donaţii, însă are o mai mare certitudine că şi ceilalţi fac la fel.
Nu cred ca donatiile politice au ceva de a face cu certitudinea ca altii fac la fel. Mai degraba, tax rebates si nevoia de a fi sigur ca reprezentantul tau te va ajuta de-a dreptul, nu de forma atunci cand ai nevoie.
gramo, eu vă mulţumesc pentru că mi-am lămurit destule lucruri în cadrul acestei discuţii.
Şi eu pun mare preţ pe intenţie, însă nu o accentuez pentru că intenţia este un conglomerat de procese psihice pe care de multe ori nu ştiu să le interpretez. De multe ori, intenţia reprezintă o raţionalitaze post-factum cu care ai ce face sau nu ai ce face.
Dacă este să cautăm cu tot dinadinsul egoismul din spatele unor gesturi, mai bine ne-am îndrepta către nevoia egoistă de-a te simţi util atunci când facem un bun decâl înspre beneficiile de imagine.
Dacă ma simt util atunci când fac un bun, prin urmare mă simt bine făcând un bine, gestul meu este egoist? În acest caz intenţia mea este “impură”?
Ce e egoism şi ce nu e egoism? Oamenii fac o mulţime de chestii având în spate sau în faţă o mulţime de motive.
Sunt oameni care te ajută pentru ca au tot felul de complexe, frustrări şi traume (o femeia care a fost violata poate să pornească un ONG dedicat ajutorării victimelor violurilor), cine sunt eu să judec cine e egoist sau nu, ce intenţii sunt pure sau impure?
Nu încerc să catografiez raţional intenţiile oamenilor. Nu tot timpul reuşesc să le înţeleg, nu tot timpul ceea ce aflu mă ajută şi de multe ori când sap în spatele unei intenţii, am impresia că comit o indiscreţie.
Nu mi se pare onest (şi eficient) să-mi dau seama până la capăt de ce un om face ceea ce face pentru că nici el însuţi nu-şi dă seama de acestu lucru.
“A convinge raţional” este o expresie în care nu mă regăsesc. Pentru că, deşi raţional cunoaştem o mulţime de lucruri, nu ne comportăm în concordanţă cu acestea. Eu văd o diferenţă între a şti raţional un lucru şi a fi convins.
Majoritatea oamenilor cu care interacţionez sunt înteligenţi şi cunosc raţional o mulţime de lucruri, însă se comportă total de-a-ndoaselea de… parcă n-ar fi convinşi. Vedem binele şi facem raul.
Mulţi ştiu în mod raţional şi coerent că fumatul dăunează sănătăţii lor, însă continuă să fumeze.
Multe fapte le ştim în mod raţional, însă nu ajung să fie cuplate cu actul convingerii.
Înţeleg despre spiritul de imitaţie şi maimuţăreală, însă nu m-as duce acolo. Dacă Ahile mă inspiră să fiu curajos, nu înseamnă că-l maimuţăresc.
Dacă Gandhi, Eliade sau mai ştiu eu cine, te inspiră şi-i consideri modele vorbim de emulaţie şi auto-educare la umbra sau la lumina unor spirite în acest caz sau vorbim de maimuţe?:)
Dacă apreciezi şi doreşti să îţi însuşeşti în faptele tale blândeţea şi răbdarea unui pedagogului Noica, vorbim de imitaţie sau aprecierea unor valori (întâlnite la mai mulţi oameni, nu neapărat doar la Noica)?
Scriind rândurile de mai sus că mă supără un lucru. Am văzut de multe ori idei şi iniţiative bune şi frumoase care nu au fost preluate şi nu au fost puse în practică tocmai pentru că erau iniţiate de oameni pe care nimeni nu-i cunoşteau, oameni fără expunere.
Şi mi-am dat seama că nu frumuseţea sau importanţa unei idei contează de multe ori, ci contează de la cine vine. Dacă îl cunoşti, dacă ai încredere, dacă îl poţi credita în vreun fel.
Deşi în mod raţional este o idee bună nu o poţi prelua, nu o poţi gira pentru că vine de la cineva în care nu ai încredere şi-l suspectezi de intenţii egoiste.
Sunt de acord totuşi cu mai multe observaţii: atunci când cineva trage foloase de facerea unei fapte bune e mai bine să te distantezi. Şi eu fac de cele mai multe ori astfel, însă nu în urma unui calcul raţional, ci în urma unei neîncrederi.
Dacă nu îmi inspiră incredere, ideea şi iniţiativa poate să fie genială, nu mă bag, nu particip.
Voi reveni, mulţumesc încă o dată!:)
Deşi în mod raţional este o idee bună nu o poţi prelua, nu o poţi gira pentru că vine de la cineva în care nu ai încredere şi-l suspectezi de intenţii egoiste.
Nu-i asta o greseala de logica? In fine, se pot discuta multe pe tema asta.
Este de remarcat ca de cate ori investesti bani seriosi in ceva, primesti acasa rapoarte care incep cu “past performance is no indication of future results”. Chestia cu “memoria zarurilor” care zice cam acelasi lucru este printre primele lectii predate in cursurile de statistica. Si totusi, la oameni asumam ca cineva care a gresit in trecut va gresi automat si in viitor..
In ce priveste lipsa de ratiune a deciziilor umane, asta-i o chestie care preocupa o gramada de lume, incepand cu cei din marketing si incluzand economistii. Pana nu de mult se asuma ca deciziile consumatorilor sunt rationale. Intre timp, este acceptat ca asta nu se intampla in realitate. Mai multe, pietele nu sunt nici ele eficient si complet libere, cum sunt considerate in manuale.
Si-uite-asa a aparut behavioural economics.
Pingback: Raţiunea este nu este capătul drumului | Adrian Ciubotaru