Ciudat, mi-am amintit povesti cu oameni care au fugit la cutremurul din ’77, lasandu-si familiile in apartament. In unele cazuri blocul nu s-a prabusit si au trebuit dupa aia sa se uite in ochii celor pe care i-au abandonat.
Sigur, nu poti sa stii cum ai reactiona intr-o situatie extrema (iar iminenta mortii e doar un caz). Poate iti place sa crezi ca n-ai fi ca ei. Si daca descoperi ca esti la fel, sau mai rau?
Cat de bine te poti cunoaste pe tine insuti? Si cum?
p.s. Da, titlul n-are nici o legatura cu postul asta. Habar n-am de ce l-am pus asa. 🙂
Postcraciun fericit! Si La multi ani!
Nu cred ca te poti cunoaste pe tine insuti prea bine, dar s-ar putea ca repetarea de-a lungul timpului a unor formule de tip “Eu nu mi-as abandona niciodata familia!” sa conteze in momentele de criza.
In plus, poate vei insufleti oameni care, in situatii de criza, se vor dovedi mai curajosi decat tine si altfel n-ar fi fost. (Ha! Ciot de idee de povestire!)
Poate ca instinctual incercam sa ne salvam propria piele chiar daca nu o cunoastem prea bine.Pana nu ajungi intr-un astfel de moment extrem, nu poti sa anticipezi.
Totusi, eu una imi cunoasc reactia la cutremur din proprie experienta: mi se moaie picioarele. Ha ha! Nici macar pe mine nu mai pot salva:)
Si in cazul in care cadea blocul, acel om devenea liber si era gata sa inceapa o noua viata. :devil:
@TheForm Creca am prins ideea de povestire. Faina!
That aside, cum ai aflat cat de bine (sau cat de putin) se pot cunoaste oamenii pe ei insisi? Te intreb fiindca as vrea sa aflu si eu.
Am o prietenă care demult spune că i-ar fi plăcut să trăiască în vreme de război, în care vezi oamenii aşa cum sunt.
Dar de ce s-ar arata oamenii “asa cum sunt” mai degraba in vreme de razboi decat in vreme de pace? Ma gandesc, de pilda, la un om care in vreme de razboi, luptand pe front, n-ar avea nici o retinere sa ucida alti oameni (dintre inamici), dar pe timp de pace ar avea oroare de orice fel de violenta (chiar si verbala). Cum e el cu adevarat?
Si indiferent cum ar fi, daca l-am cunoaste doar in vreme de razboi, nu ne-ar scapa, totusi, ceva?
Inca nu e idee, poate intr-o buna zi…
Recunosc ca nu m-am gandit decat la introspectie. Introspectia lucreaza inevitabil cu modele simplificate ale omului, stiu asta intuitiv, uita-te la “I would do anything for Love” de Meatloaf ca sa vezi cat de suciti sunt oamenii. 😀 Presupunand ca psihologia omului functioneaza dupa unele principii, nu poti sti cand ai epuizat situatiile posibile in care te imaginezi ca ai actiona dupa un principiu pe care il consideri la un moment dat universal.
Eu, de exemplu, la un moment dat, ori iau situatia in ras si nu ma mai gandesc la ea, ori spun “nu stiu!”, ori declarand ca “nu ma sinucid” nu fac decat sa-mi impun acest lucru. Daca mi-am impus ceva, tot nu inseamna ca am verificat.
Pe scurt, de la un punct nu stiu daca ce fac e introspectie sau impunerea principiului.
Dar my bad, am trecut prea repede peste tot. Nu exista numai introspectie constienta, nu?
Poate daca ai visa ca esti in situatia respectiva, te-ai pune cu adevarat in ea.
Dar tocmai asta e problema: introspectia nu-ti poate spune cum te vei purta in niste situatii extreme. Iar o situatie limita reala poate fi foarte diferita de o situatie limita visata.
Dar ne putem cunoaste si observandu-ne propriul comportament (eu asa stiu ca sunt o fiinta curioasa, nu prin introspectie). Iar apoi extrapoland. Doar ca si aici lucrurile stau prost: de la ce anume ar trebui sa pornesc cu extrapolarea, pentru a descoperi cum o sa ma port in cazul unui cutremur?
Cred ca resursele de azi, tehnologia ne ingradesc cel mai mult cunoasterea de sine.
azi nu mai avem timp sa ne intrebam, sa facem o calatorie inauntrul sufletului nostru pentru a afla cine suntem cu adevarat. nici nu ne mai pasa poate. ne multumim cu ce vedem, cu ce suntem, fara sa stim cu adevarat de unde am pornit si cum am ajuns asa.
resursele ne ingradesc. makes perfect sense
Pana nu ajungi in situatii extreme de genul celei prezentate de tine parerea mea este ca nu ai cum sa te cunosti.