Ati auzit de astia doi? 🙂 Nevermind, va spun pe scurt povestea lor, asa cum am inteles-o eu. Malebranche a fost un intelectual francez. In timpul epocii lui a fost considerat unul dintre cei mai mari ganditori ai epocii lui. Stiu ca asta suna prost, dar asta e. Epoca Luminilor, despre asta vorbim.
Era Malebranche, care va sa zica, o minte luminata. Si provenea si dintr-o familie buna (tac-so era secretarul lui Ludovic al treishpelea, unchi-so era viceregele Canadei, stuff like that). L-au bagat in seama unii dintre cei mai tari filosofi din vremea lui (Leibniz, Hume, Berkeley, gen). A ajuns si preot. S-a ocupat si de teologie, a facut si stiinta, tot tacamul.
Si a trait pana la adanci batraneti (77 ani, ceea ce era supermult pe vremea aia) si a publicat o multime de carti care au circulat in cele mai inalte medii academice. Si era si popular. Adica auzise de el tot poporul. Toti isi puneau mari sperante in el.
N-o sa va spun nimic despre ideile lui. Ideea e ca dupa ce a murit, lumea a inceput sa-l uite. Nimeni nu-si mai amintea ce a spus. Dupa vreo suta de ani, nimeni nu mai credea ca ar fi spus ceva important. Nici un teolog, nici un om de stiinta si nici un filosof n-ar mai fi spus ca a fost influentat in vreun fel de Malebranche. De fapt, tot mai putini oameni s-au mai obosit sa citeasca ce a scris. Iar azi nu-l mai citeste aproape nimeni.
Cu Kierkegaard s-a petrecut o istorie cumva asemanatoare, dar citita de la coada la cap. In timpul vietii lui nu l-a bagat aproape nimeni in seama. Nu venea dintr-o familie prea buna (mama lui a fost servitoare iar taica-su afacerist) si nici n-a trait prea mult (a murit pe la patruzeci de ani si un pic).
In plus, s-a incapatanat sa scrie in daneza, desi era clar ca nici unul dintre cei mai mari intelectuali din vremea lui nu stia daneza, iar oamenii care stiau daneza nu intelegeau mai nimic din ce spune. I mean, au facut unii misto de el prin niste ziare si cam atat.
N-a vrut sa calatoreasca (toata viata a iesit din Copenhaga fix de 5 ori) si si-a publicat majoritatea cartilor sub diferite pseudonime (pe banii lui, fiindca altfel nu i le-ar fi publicat nimeni, probabil).
Si a mai facut si greseala sa se ia de biserica oficiala din Danemarca, asa ca astia au incercat sa-l boicoteze prin toate mijloacele, i-au sfatuit pe credinciosi sa nu-l bage in seama, sa nu-i cumpere cartile s.a.m.d.
Kierkegaard a murit fara sa-l ia cineva in serios. Nimeni nu l-a considerat, pe vremea lui, o minte luminata. L-au considerat un omulet ridicol.
Nici despre ideile lui n-o sa va spun nimic. Intr-o forma sau alta au ajuns si pana la voi, chiar daca nu stiti nimic despre Kierkegaard.
Ibsen, Borges, Kafka, Rilke, Herman Hesse si David Lodge sunt cativa dintre scriitorii care au spus ca au fost influentati serios de Kierkegaard. Cei mai mari teologi protestanti (Karl Barth, Rudolf Bultmann, Paul Tillich si Reinhold Niebuhr – da, fix astia patru sunt) ii datoreaza enorm lui Kierkegaard.
Toti existentialistii il considera un soi de parinte fondator. Daca nu ma credeti, puteti sa va uitati la ce spun Simone de Beauvoir, Karl Jaspers, Gabriel Marcel, Sartre si Camus.
Multi oameni il considera un precursor al postmodernismului (Emmanuel Lévinas, Jacques Derrida, Richard Rorty si Paul Feyerabend – toti l-au citit si au considerat ca spune lucruri importante). Altii spun ca lui i se datoreaza nu una, ci doua scoli de psihologie (psihologia crestina si psihologia si terapia existentiala).
La cincizeci de ani de la moartea lui Kierkegaard, unul dintre cei mai mari mari fizicieni din toate timpurile, Niels Bohr, il citea cu incantare (deh, Bohr era tot danez, asa ca il putea citi in original).
La aproape o suta de ani de la moartea lui, era citit de doi dintre cei mai mari filosofi ai secolului 20 – Heidegger si Wittgenstein. Poate cei mai mari. Doi oameni cu stiluri complet diferite de a gandi si de a se exprima, care au fost profund influentati de Kierkegaard.
Kierkegaard e mort deja de mai bine de un secol si jumatate si oameni din toate colturile lumii continua sa-l citeasca, sa-i discute ideile, sa-i savureze stilul si sa se simta coplesiti in fata randurilor lui.
Si cam asta e tot. Acum o sa va rog sa nu va uitati la faptul ca asta e un fel de compunere de clasa a IX-a si ca povestea e oarecum romantata si vag telenovelistica. Nu vreau sa rameti cu impresia ca eu ma cred vreo kierkegaarda si vreau sa arat cu degetul catre vreun malebranche, fiindca ar fi aiurea.
Aici nu e vorba de mine. Sau daca trebuie neaparat sa fie vorba, uitati-va, ce imi doresc e sa pot sa-i recunosc pe Malebranche si pe Kierkegaard in oamenii din jur, atunci cand ii intalnesc, nu dupa ce au murit. Nu stiu de ce, dar chestia asta mi se pare importanta.
Te pripesti cind scrii:
“Nici un teolog, nici un om de stiinta si nici un filosof n-ar mai fi spus ca a fost influentat in vreun fel de Malebranche”.
Permite-mi sa te corectez.
Montesquieu: conceptul de “lege universala” e de la Malebranche.
Rousseau: conceptul de “vointa generala” e de la Malebranche.
Voltaire si Mirabeau: conceptul de “ordine” e de la Malebranche.
Kant, in faimoasa scrisoare catre Marcus Herz din 21.02.1772, in care discuta de problema reprezentarii, se sprijina masiv pe Malebranche.
Locke ii raspunde intr-o carte (in 1706) lui Malebranche pe marginea conceptului de “vedere in Dumnezeu”.
Leibniz, in Eseuri de teodicee, reia problemele dezbatute de Malebranche in Traite de la Nature et de la Grace, capitolul I.
Malebranche a furnizat armatura conceptuala a celor de mai sus. Nu doar ca au preluat conceptele, ci au preluat si argumentele si perspectiva malebranchista asupra lumii. Unii au recunoscut-o deschis, altii i-au citat argumentele fara sa il mai numeasca, pentru ca argumentele sale ajunsesera in epoca locuri comune (de exemplu, Voltaire, in Dictionaire philosophique (1764), foloseste in articole intregi explicatiile si exemplele lui Malebranche: bunaoara, la articolul Providence, ca sa dau doar un exemplu).
Secolul Luminilor l-a citit si citat masiv pe Malebranche , “un de nos plus beau genies” (Mirabeau).
A, ca nu s-au raportat multi filosofi de secolul XX la Malebranche, asta e altceva. Insa cel putin in raportul teologie-filosofie, TOTI filosofii Luminilor sunt malebranchisti. Nici nu isi dau seama cei de secolul XX cit din paideia lor filosofica este malebranchista.
Cred ca e important sa stim despre ce vorbim. Inaintea pasajului citat mai apare ceva: “Dupa vreo suta de ani […]”. Malebranche a murit in 1715. “Vreo” indica o aproximare, asa ca din ceea ce am scris cred ca se intelegea ca dupa primele decenii ale secolului al XIX-lea se putea vedea deja destul de bine ca Malebranche a inceput sa fie uitat.
Daca nu s-a inteles asta, imi pare rau, poate nu am scris eu suficient de clar (in orice caz, in penultimul paragraf al postului am scris ca “povestea e oarecum romantata”).
Altfel, multumesc pentru informatii! Cele mai multe dintre ele nu fac decat sa intareasca ideea ca Malebranche a fost apreciat de multi dintre contemporanii lui (ceea ce spuneam si eu).
Miza postului, totusi, nu o reprezinta Malebranche, asa ca n-as prea dori sa incep acum o discutie despre “cat din armatura conceptuala a unor autori precum Locke, Kant si Leibniz ar proveni de la Malebranche”. Adevarul este ca nu m-as pricepe la asa ceva.
Dar nu cred ca trebuie sa te pricepi la filosofie ca sa poti desprinde o pilda din viata intelectuala romantata a lui Malebranche. Tot asa, nu cred ca trebuie sa te pricepi la teologie pentru a desprinde cateva pilde din povestea vietii lui Iisus.
Ce concluzie frumoasa. Adica ce lucru important e ca “imi doresc e sa pot sa-i recunosc pe Malebranche si pe Kierkegaard IN OAMENII DIN JUR”
Da’ io mi- am cumparat din anticariat si Malebranche:D
Si ce bine ca in sfarsit o sa avem si in lb romana opere Kierkegaard,intr-o editie ok, pt ca cele de pana acum erau traduse, in mod rusinos, din italiana sau germana:)))
Si despre stilul romantat: cred ca e de fapt de preferat, ca da paradigme, modele, si asta e cred ceea ce conteaza.
Imi place.
Imi place ca imi aduce aminte de clasa a 12-a (intr-a 9-a cred ca invatam logica domnului George Boole) si-mi mai place ca uneori ma uit si eu la oamenii din jur gandind:
“O sa te mai tina minte cineva?”
Uite, Gramo, in primul rand multumesc pentru ce ai scris mai sus. Se recunosc lucrurile adevarate instantaneu si fara drept de apel.
Voiam sa scriu pe blog, dar acum il scriu aici fiindca e potrivit cumva si fiindca “fix” 🙂 astazi am recunoscut instant si absolut intamplator un Kirkegaard si m-am gandit cat de simplu este totusi sa faci asta. Ascultam pe Radio Cultural o emisiune, “Dupa 20 de ani” (n-am prins de la inceput, de fapt foloseam emisiunea ca fond sonor incercand sa nu adorm in masina) si deodata mi-am dat seama ca aud pe cineva “adevarat” vorbind. Un medic oncolog care facea cercetare in SUA si care spunea cum traieste fara sa-si faca planuri pe mai mult de cateva saptamani si in general cum traieste in viata pe care el o considera un paradox total (fiecare fir de praf stuff cuplat cu libertatea absoluta in fiecare secunda) luand fiecare zi pe rand si traind alaturi de pacientii lui ca si cum …well, you get the point, intr-un prezent continuu in care nu iti mai pune problema ca oamenii pe care ii trateaza probabil ca vor fi morti peste un an.
Ei, vocea, modul in care a spus toate lucrurile astea…de fapt nu pot descrie ce anume, m-au facut sa ma gandesc la tine si la modul in care scrii tu aici…stii acum la ce ma refer!
Am avut exact aceeasi reactie ca si citind cele de mai sus “da, inteleg”, “da, asa e” spus in for interior pur neutru, iar ulterior gandit cu recunoastere si recunostinta. Si cu o apropiere spontana incredibila.
Ah, s-a mai intamplat ceva pe aceeasi linie astazi: exact dupa emisiune, un coleg a venit de la o reuniune de directori de parcuri naturale si imi spunea cum incerca el sa-i deosebeasca pe fostii lui colegi de facultate astfel: cei care isi fac slujba doar pentru banii cu care sunt platiti si cei care cred in ceea ce fac. Si era incantat ca a gasit metoda sa-i deosebeasca: cei realmente verzi sunt cei care pun intrebari…
well, acum ma duc la culcare, dar nu inainte de 10 min de vizionare a lui erasmus prin ochii lui huizinga 🙂
+1 pt. ce zice #Unul din aia vechi apropo de Malebranche.
Poate e doar parerea/iluzia mea, dar filozofia secolului al XX-lea raspunde mai mult intrebarilor puse in mod tipic de adolescenti. Vezi cam intreg Existentialismul, care pe langa Kierkegaard se sprijina pe alt idol al generatiei cu coshuri pe fatza, Nietzsche, si ajungand pana la de voi pomenitii Heidegger si Wittgenstein, pe care fiecare tanar/a de sub 21 de ani daca nu i-a citit cel putin a incercat sa-i citeasca, fara insa a-i intelege (e oare ceva de inteles la ei?).
Pe de alta parte tipii “fumatzi” ca Malebranche si altii din generatia lui isi puneau intrebari mai de varsta adulta, de genul pe ce se bazeaza puterea Statului sau a Suveranului, de ce nu ne omoram toti intre noi ca animalele si alegem sa traim in societate si alte chestii asemanatoare (ei ii ziceau “filozofie politica” daca nu ma insel).
scuze, dar nu vad legatura dintre comentariul tau si postul meu; dar chiar daca ar exista o legatura, afirmatiile tale nu sunt sustinute de nici un fel de argumente, asa ca nu mi s-ar parea necesar sa incerc sa arat de ce mi se par gresite.
Legatura e ca dintr-odata Kierkegaard e cool si toata lumea a auzit de el si unu’ ca Malebranche e demn de aruncat in cufarul cu vechituri. Eu incercam sa zic ca unii ca Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger sau Wittgenstein si intrebarile lor mai mult sau mai putin fara rost la care nu au gasit nici un raspuns (daca da, zi-mi te rog care e acela) s-au pliat perfect pe nevoile secolului al XX-lea, in care era la moda sa stai intr-o cafenea din Paris sa-ti fumezi tzigara burgheza intrebandu-te de ce nu te sinucizi sau chestii de gen, apropandu-l pe un tip ca Mao si negand Gulagul (ca tot i-ati citat la gramada pe Sartre si consoarta). Eu unul as numi-o masturbare intelectuala, daca nu ar fi fost de multe ori criminala prin auto-izolarea impusa si eludarea realitatii (vezi cazul Heidegger, iarasi numit de voi ca fiind printre aia cool).
Tipi ca Malebranche si cei din generatia lui puneau niste intrebari mai de bun simt, cum ar fi care e cea mai buna forma de guvernare, de ce traim noi oamenii in societate in loc sa ne omoram intre noi, pe ce se bazeaza puterea Suveranului si asa mai departe. Pe aceste intrebari s-a sprijinit Iluminismul, care zic eu ca a adus niste schimbari in bine.
Ca sa inchei, sincer, as fi vrut sa-l vad pe Heidegger punandu-si intrebarea destul de putin incitanta pe ce se bazeaza puterea lui Hitler si a nazismului in general. In schimb el a ales sa scrie despre “luminisuri” si alte metafore bune pentru adolescenti, in timp ce in jurul lui oamenii cam erau genocidati. Daca ar fi ales calea insinuata de mine (si de altii mai destepi decat mine 🙂 ) probabil ar fi ajuns acolo sus langa eternul Socrate si cupa lui de cucuta, asa a ales sa ramana unul “din cei mai buni filozofi ai secolului ai XX-lea”.
N-am vorbit despre “cine e mai cool, Kierkegaard sau Malebranche?”. E drept, am vorbit doar despre receptarea culturala a fiecaruia dintre ei, despre popularitatea de care s-a bucurat fiecare in timpul vietii si dupa aceea, nu si despre ideile lor.
Spuneam la sfarsitul postului ca as vrea sa pot recunoaste valoarea intelectuala a oamenilor din jur. Poate ar fi trebuit sa spun explicit: cred ca pentru asta trebuie sa te uiti la ideile cuiva.
Din cate imi dau seama, tie ti se pare mai important sa te uiti la viata unui om, la optiunile sale politice s.a.m.d.
Cu siguranta, e mai usor sa citesti o carte despre viata lui Alfred North Whitehead (pentru a lua un exemplu de “ganditor mare” la intamplare), decat sa citesti ce a scris el. Iar daca nu vorbim despre carti, ci despre oameni, again, e mai usor sa te uiti la cum arata cineva, la cum se imbraca, sa iti faci o impresie superficiala despre o persoana pe baza unor barfe s.a.m.d. E mult mai greu sa afli ce gandeste cu adevarat alt om.
Eu vreau sa incerc sa aflu ce gandesc oamenii pe care-i intalnesc. Cred ca numai in felul asta o sa-i pot distinge pe Malebranche si Kierkegaard in cei din jur. Povestea cu Malebranche si Kierkegaard era doar un exemplu.
Pingback: Rien de rien» Blog Archive » se scrie bine, stiintific si frumos (efectul vremii de mai, surely)