Premiul, ca de obicei, e un banner care va trimite catre blogul castigatorului timp de o luna de zile. Castigatorul lunii iunie a fost Dulce Mahala iar castigatorul pentru luna iulie a fost Gay Generation. Va spun acum la ce m-am gandit pentru luna august.
Concursul ar putea sa se desfasoare dupa schema povestii cu care ne-am jucat pe Twitter. Sa zicem, de pilda, ca inceputul povestii ar fi asta:
A fost odata o fetita care purta un aparat dentar. Numele ei era Luiza, iar vara mergea in vacanta la bunici, intr-un orasel de munte, unde bea ceai cu biscuiti de ovaz si citea carti de aventuri. Cu pirati, vrajitori si vampiri, bineinteles. In vacanta de la sfarsitul clasei a opta, insa, Luiza n-a mai apucat sa citeasca prea multe carti. A avut ea insasi o aventura extraordinara, despre care vreau sa va povestesc in continuare.
Fiecare participant la concurs poate sa lase un comentariu de un paragraf in care sa continue povestea din punctul in care a ajuns. Oricine poate sa contribuie la poveste de cate ori vrea, dar numai daca paragraful anterior nu-i apartine tot lui (sau tot ei).
Spectatorii care isi dau cu parerea de pe margine sunt bineveniti. Iar concursul o sa dureze, de data asta, pana la sfarsitul saptamanii (adica pana duminica la 12 noaptea).
Luni, tot pana la 12 noaptea, cei care au comentat la acest post (fie in calitate de concurenti, fie in calitate de spectatori) pot vota pentru castigator, iar marti, pe intai septembrie, o sa stim cu totii cine a castigat. The end. 🙂
In ultima vara a clasei a opta s-a intamplat ceva ce avea sa marcheze oarecum existenta ei. A fost o schimbare rapida, de la cartile ei minunate, magii si personajele preferate, la Ionica. Ionica era un pui de curca ce avea darul de a vorbi oamenilor. Si nu tuturor! Doar Luiza putea sa-l auda.
Buna idee…:) Ionica trebuie sa fie fantastic!:) Îl cunoşti?
(hihi, de data asta am intrat la timp pe blog!)
Si de fapt, doar ea putea sa-l vada. Ceilalti oameni nu puteau, fiindca nu isi puteau inchipui ce-ar putea cauta un pui de curca intr-un orasel mic de munte, unde nu exista gradini si pasari de curte, ci doar case, strazi pavate cu piatra cubica si felinare de tabla.
Dar aşa era doar de câţiva ani. Înainte să moară străbunica, pe vremea când puii refrigeraţi nu erau încă descoperiţi, curtea pe care Luiza o colora acum cu panglici şi cercuri colorate era ocupată de zeci de animăluţe care făceau parte din familie. Luiza nu se născuse atunci. Sau se născuse, dar era ţinută în globul de sticlă murdară din Bucureşti. Îşi amintea doar că mamă-sa îi povestea despre o lume altfel în care cărţile şi baletul n-au fost descoperite, dar oamenii nu se chinuie nici să-şi facă, nici să-şi păstreze prietenii. Se pare că acolo erau pur şi simplu. Un fel de lume a sentimentelor gratuite. Şi ea gângurea, aproape ca şi cum ar înţelege noţiunile de prietenie, sentimente şi bani. Mai mare fiind, ajunse în orăşelul bunicilor unde se pare că cineva, nu se ştie cine, inventase superficialul.
Intr-o dimineata, fetita s-a trezit cu Ionica in pat langa perna. Cu o privire foarte abatuta, curca i-a spus: ” Acum cand te vei trezi, nimic din ce stiai ca este, nu va mai fi” Fetita a inceput sa rada zgomotos si pitigaiat.
Spera ca viseaza, ca Ionica era doar o inchipuire. Avea totusi varsta la care fetele nu mai vorbeau cu puii de curca sau cel putin asa credea ea.
Nu mai râsese de mult. Şi cu siguranţă nu râsese niciodată aşa. Învăţase să fie serioasă. În Bucureşti lecţiile de balet şi traficul haotic o obligau să fie serioasă. Nu mai avea de mult (cât poate să însemne “de mult” pentru o fetiţă de vârsta ei?) încredere în imaginaţie şi în minuni. Le închisese şi pe ele, alături de cărţile deja citite, într-o cutie de carton subţire. Astăzi avea totuşi impresia că era prea subţire. “Se pare că din cutiile de carton ies câteodată curci imaginare.”-îşi zise.
esti obsedata de Bucuresti… :-s
desi n-am dormit nici macar o data in marea capitala..:)
Ploaia de stele din acest an a gasit-o acolo… Statea cocotata in inceput de stanca si privea. Cerul era senin, usor rosiatic si foarte departe. Sughita la ficare bolovan incandescent ce strabatea cerul si fiecare meteor era o dorinta a ei. O dorinta secreta. In seara aia privea pentru prima o parte din univers. Acum cu aparitia lui Ionica totul parea foarte straniu. Avea sentimentul ca puiul asta de curca avea sa-i transmita ceva special. Dar ce?
Brusc s-a oprit din ras si a sarit din pat. A deschis usa de la camera, si in loc sa vada prispa cu motanul care dormea vesnic…un mare hau i se desfasura acum in fata ochilor.
Din ce credea ca este, acum nu mai era nimic.
Vru să-i strige pe bunici, apoi se opri. Pentru o clipă simţi că lumea, cu tot cu cărţile şi şoselele ei, cu tot cu colegi şi bunici, se oprise ca să-i dea răgaz să înţeleagă ceva. Dar ce putea să facă ea? Ce puteau să facă un pui de om şi un pui de curcă în faţa nimicului care-i înconjura?
“Eu zic să nu intri în panică! Eşti cu mine. Iar eu, pe cât par de mic, pe-atât sunt de curajos. Ştii..am învins vreo trei prăpăstii din astea de când mă ştiu. De fiecare dată trebuia să câştig altceva. Acum rămâne să vedem ce dorinţă ţi-ai pus în seara cu ploaia de stele.Gândeşte-te bine.Ţi-ai dorit ceva în noaptea aia?” Apoi zise pentru el: “Oamenii ăştia au dorinţe care mai care mai ciudate. Ia să vedem ce i-a trecut ei prin cap…”
Luiza invatase ca dorintele sunt indeplinite doar daca raman secrete. Cauta o minciuna… ceva credibil. Incerca sa-si ascunda gandurile. Ionica era foarte inteligent. Citea cu usurinta gandurile ei. “Mi-am dorit liniste”… a soptit usor Luiza, putin intimidata. Ionica a inteles pe moment ce gandea fata si nu a insistat. La urma urmei el stia ce isi doreste. In seara aia Luiza a sprat ca parintii ei sa se impace. Nu intelegea de ce oamenii mari care s-au iubit, acum traiesc separat. Bunica era ca o oglinda, o zana din cartea “Cartea Zanelor”, o portita prin care fetitele patrund in visele lor, in lumea personajelor de basm. Daca reusea sa ascunda aceasta dorinta de Ionica… poate ca se va indeplini.
Oricum, Luiza stia ca ceea ce i se intampla nu avea legatura cu dorinta pe care si-a pus-o in seara instelata. Impacarea parintilor era o dorinta pe care si-o punea cu orice ocazie si nu se indeplinea niciodata.
S-a gandit ca poate daca se va arunca in gol, Ionica isi va desface aripile si se va transforma intr-o pasare imensa care o va purta peste mari si tari.
Dar afara nu era chiar un hau. Era doar ceata. Luiza si Ionica pornira impreuna prin ceata de afara. Era liniste, intr-adevar, si nu se zarea nimic. Mersera vreo jumatate de ceas. Deodata, din stanga incepura sa se auda sunete. Mai mersera vreo cinci minute in directia lor – acum se deslusea o melodie veche de balci – si intrara intr-un parc de distractii. Ceata mai era, dar nu asa deasa. “Tin minte locul asta”, spuse Ionica. “Aici am ajuns dupa ce… dupa ce am plecat de acasa.” Ori nu voia s-o sperie pe fetita, ori chiar nu stia. Adevarul e, insa, ca Ionica murise cu mult timp in urma.
Scopul reintoarceri era acela de a o ajuta sa-si recapete increderea in ea.
Luiza cunostea si ea locul acesta. Amintiri vagi reveneau ca un cliseu de film vechi. Dincolo de panza de ceata, era trecutul ei, momentele frumoase in care familia ei era unita, momentele in care armonia nu lipsea. Si brusc a inteles mesajul lui Ionica. “Si vrei sa spui ca parintii mei ma vor iubi mereu? Indiferent daca ei nu mai sunt impreuna?”
“Da, Luiza. Părinţii iubesc fără limite. După întâlnirea din parc vei înţelege. Haide…!” Făcură câţiva paşi.
Parcul de distracţii era plin de culoare şi zgomot. Zgomot de maşini cu motor, de sirena, de carusel, de saci de box desenaţi cu cretă, câteodată chiar de paşi. Dar oameni-nicăieri. Ce o speria cel mai tare pe Luiza era că totul părea foarte real. Aproape că nu i-ar fi fost greu să inventeze copii prost-crescuţi care plâng după bomboane şi îndrăgostiţi sărutându-se curajos în caruselul şubred. Şi ea era îndrăgostită. Dar asta e altă poveste şi Ionică sigur nu e interesat de ea. “Unde e Ionică? Ionicăăă!!!”
Puiul de curcan răspunse tare, dar trist, dintr-un loc pe care Luiza nu reuşi să-l descopere: “Sunt aici. Vin imediat. Cred că m-am întâlnit cu…”
Aaaa, ce greu imi vine sa nu scriu si eu! 🙂
@Gramo pai scrie in afara concursului 😛
Nah, nu merge, ca-mi pierd obiectivitatea. 🙂
Nici Ionica nu stia de fapt cu cine sa intalnit. Avea un singur scop. Dorea ca fetita asta sa fie fericta. Trebuia sa-i ofere linistea in vacanta asta. Era convins de faptul ca traieste doar in imaginatia Luizei si dorea ca ea sa creada ca totul este cat se poate de real. Fara Luiza el nu exista la urma urmei. Vremea lui a apus, dar fetita asta merita un strop de liniste sufleteasca.
Se zice ca traiesti degeaba fara carti si muzica, fara dragoste… Te simti bine cand cineva te saruta parinteste pe frunte si-ti doresti doua saruturi!
Ionica o privea cu o teama complicata. Stia ca misterele nerezolvate pot provoca polemici, combinate cu o idei exhaustive. Toate astea fac parte din lectia de adaptare si Luiza era pregatita pentru viitor
Ionică nu era egoist, dacă la asta vă gândiţi, dar nici cel mai cuminte pui de curcă. Aşa că Luiza, bănuind oarecum acest aspect, se apropie de locul din care o privea. Din spatele barăcii cu gogoşi Ionică zâmbea şi-şi plimba încet mărgelele colorate.Sau cel puţin aşa i se părea Luizei. Zâmbi şi ea. Parcă ar fi vrut să-l împartă cu cineva. Să povestească.
“El e…El e…el e… gogoşarul.Şi-o să-ţi spună trei cuvinte care te vor duce la ceva şi-apoi la altceva şi la încă ceva…până vei afla de ce am venit aici, de ce ne-am întâlnit şi…mai ales…vom mânca o gogoaşă. Sau două.”
“De parcă curcanii mănâncă gogoşi…”-îşi zise ea în gând. “Bună ziua…îmi pare bine. Luiza M.”-şi-i întinse mâna patiserului de plastic din faţa barăcii. Din partea lui nimic. Zgomote şi culori din exterior. Apoi se auzi o voce care nu venea nici ea din baracă. Cele trei cuvinte:
vis, dans, arbore
Blestemata sa fii!
Speriata, Luiza vru sa strige…. dar din gatul ei nu iesi decat un gajait puternic.
Vru sa fuga, dar pamantul i se incurca printre cele trei degete galbui, subtiri si rasfirate de la picioare.
Erau gheare!
Luiza devenise o curca……
hai ca asta-i buna…:) cine s-ar fi asteptat?
Da, supertare! 🙂
Luiza devenise o curca…iar Ionică râdea cu partea neocupată de gogoşi a ciocului. Ionică râdea. Puiul de curcă încercase să o ajute să se redescopere şi iată cum, probabil din cauza lui, devenise şi ea o pasăre bleagă de curte. Spuneam mai devreme că el trăia datorită imaginaţiei ei. Şi-acum? Cine şi-i mai imagina acum? Ce mai ţinea în viaţă parcul de distracţii? Şi de ce erau gogoşile aşa calde? “Haide Luiza…să mergem…Încearcă să mergi normal. Dacă vrei poţi să dansezi. Aminteşte-ţi paşii de balet. Ştii…noi, curcile, suntem foarte delicate!”
Luiza se îndreptă către el cu primii paşi pe care îi învăţase în sala de balet. Şi funcţiona. “Vis. Balet. Arbore” Poate că visase odată să fie balerină. Apoi mama şi tata s-au despărţit. Dar arbore? “Încotro mergem?”-bâjbâi cu vorba ei de curcă adolescentă. “Şi acum ce sunt, mă rog? Curcă balerină?”
Dezorientata, ciuguli cu ciocul care tocmai ii crescuse din gogoasa. “Vis. Balet. Arbore”. Bineinteles, visa. Altfel cum? “Ionica, eu visez?” intreba ea cu timiditate. “Depinde, depinde de cum provesti lucrurile, draga mea. Stii, Chuang Tzu s-a visat intr-o noapte fluture. Dar de fapt de unde stii ca nu fluturele s-a visat Chuang Tzu? Acum danseaza cu mine. Aminteste-ti pasii de balet, Luiza”. Incepu si el sa se miste in pasi de dans; si ciudat lucru, pasii ii purtara deasupra pmantului, prin aer. Se oprira in varful unui stejar stufos. Vis. Balet. Arbore. Luiza era deja obosita. “Ionica, eu cred ca adorm.” Ionica o inveli in aripile sale cu pene lungi. “Dormi, copila mea, dormi si poate o sa visezi ceva frumos. O femeie intr-o cafenea privind in gol si asteptandu-l pe cel pe care n-ar trebui sa-l astepte; oricum toata lumea i-a zis ca n-o sa mearga. El intrand pe usa, timid si incurcat in fata ei; “Nu stiu daca mai conteaza asta acum… am facut cea mai mare tampenie din viata mea. Crezi ca ai putea sa ma ierti? Poate ca totusi mai avem o sansa”. O imbratisare. Lacrimi de regasire. Barbatul si femeia intorcandu-se acasa impreuna- prima data dupa luni de framantari si certuri acum deja uitate, tinandu-se de mana cum nu se mai tinusera de ani in sir, aplecandu-se peste patul in care o fetita se viseaza curca balerina in varful unui stejar. Cine stie, cine stie ce vis o sa visezi, draga mea… “
Chuang Tzu s-a visat fluture. Şi fluturele s-a visat Chuang Tzu. Părinţii se întrebau ce visează. Iar ea visa iubirea aplecată peste somn.
Curcă balerină, cum era deja de câteva ore, Luiza nu mai avea răbdare. Somnul unei păsări de curte într-un stejar stufos nu putea dezelga misterul. Vis în vis în vis şi realitate visată. Ceva trebuia să fie adevărat. “Ionică! Mai Ionică!” Ciocul lui mic se hlizea în somn către fata abia trezită. “Oare ce visează curcile? Ar trebui să ştiu…”
Ionică se trezi vesel. “Hai să zburăm, mărgelato!” De parc-ar fi berze împopoţonate! Deşi credea că e absurd Luiza se uită la el, îşi admiră încă o dată penele colorate şi aparent inutile şi se aruncă din stejar convinsă. Ionică o urmă. Norii confuzi dansau în urma celor două păsări de curte, uimiţi mai ales de graţia multicoloră. “Igor Fyodorovich Stravinsky!!!”- strigă Luiza fericită. Ionică se uită la ea cu ochii puţin încrucişaţi şi zise încet: “E mai uşor decât credeam. Se pare că aude notele lui Stravinsky de dincolo. Să mai scot o gogoaşă…ea se descurcă. Mulţumesc, Luiza. Tu mă ţii în viaţă…” Următorul popas era sala de balet. Două curci mici în Bucureşti.
Dar sala nu era o sala de balet adevarata. Era o camera cu oglinzi, asa cum exista la orice parc de distractii. Iar printre ele erau fotografii din Bucurestiul interbelic. Intr-o oglinda Luiza si Ionica aratau ca o fetita obisnuita si un baiat obisnuit. Cand se oprira din dans, asa aratau si in realitate. In realitatea din vis, ma rog. “Hai sa mergem la roata mare!” – spuse Ionica. Se suira in roata, iar aceasta se puse singura in miscare. Cand ajunsera in locul cel mai inalt, roata se opri. “Iar acum?” – se intreba Luiza, regretand ca nu mai e curca.
Dar nici fetita nu mai era. Se preschimbase intr-un balon galben, impodobit cu un zambet pictat cu mov. Ionica era si el un balon, albastru cu auriu, si pluteau amandoi deasupra rotii. Cateva locuri mai jos, se vazu pe sine in chip de fetita; isi recunoscu imediat pantofii verzi si tricoul cu Mickey Mouse. Recunoscu si parcul. Isi aduse aminte imediat: acum trei luni, mama ei o imbracase cu cel mai vesele hainute si o dusese in parc… s-o mai inveseleasca, pe vremea aia se simtea oribil si plangea noaptea cu ochii ascunsi in perna. Tati tocmai plecase de acasa. Acolo se daduse in roata si ramasese blocata cinci minute… se mai intampla. La poalele rotii, mama vorbeste la telefon cu o prietena. Luiza-fetita nu o aude, nu poate sti ce face. Dar Luiza-balon trece pe langa urechile ei si ii prinde cuvintele. Vorbea despre tati.
-Si in seara aia m-a sunat si m-a rugat sa iert. M-a implorat. Am spus nu; si cred ca am facut cea mai mare greseala a vietii mele, dar acum cred ca totul e pierdut…
Luiza-balon-galben-cu-zâmbet-mov plângea cu lacrimi de plastic moale prinse una câte una de băieţelul-balon-albastru-cu-auriu. De ce nu putea să-l ierte şi ce făcuse aşa de rău?
Într-unul din corturile cu magicieni tatăl fetei plângea ca o umbră într-o cafenea goală. “Le iubesc mult…”
Ionică, băieţel, balon şi curcan, ştia că oamenii pot greşi. Au nevoie de greşeli ca să ştie ce-i drept. Ştia şi că pot ierta. Luă lacrimile Luizei-balon şi le prefăcu în cântec de moară stricată. Iar moara cântă zi şi noapte până când, după două minute şi jumătate, cei doi copii se dădură jos din roată. Ionică se minuna de propriile-i mâini, iar Luiza, deocamdată fetiţa de 14 ani cu pantofi verzi şi tricou desenat, ţinea în mâini o scrisoare: “Dragă Luiza, …”
dac-o mai faceti mult sa planga, se deshidrateaza biata fata..
Looooool! 🙂 Deja cred ca e destul de zapacita – visele, realitatea, intamplarile ciudate, amintirile s.a.m.d. s-au cam amestecat. 🙂
Zăpăcită, zăpăcită, dar îl are pe Ionică 🙂 Îmi place povestea asta pentru că nimeni nu ştie cum o să se termine. Cam ca în realitate…
am inceput mai demult (pe 18) un exquisite corpse sub alta forma. nu m-am gandit si la comentarii moderate, ideea-i foarte buna!
Ca sa stii cu adevarat cine esti vei avea nevoie de mult curaj, rabdare si dragoste venita din coltul tau de inima limpede ca apa de izvor.
Iar acum, desi nu poti ghici cine iti scrie randurile astea, trebuie sa te indemn ca ultimul lucru pe care l-ai gandit auzind ca balon cuvintele mamei tale in seara aceea magica sa fie si lucrul pe care vreau sa iti iei inima in dinti si sa-l si duci la indeplinire. Gandeste, simte si iaca, sprijina-te pe Ionica si pe picioarele tale intelepte, ce stiu de-adevaratelea sa danseze si sa cante.
Treptat, desi ochii ii citeau scrisoarea, gandul ei se desprinse si galopa navalnic pe alte landsafturi. Si-n mintea sa se nascu o rascruce. Putea sa coboare pe roata rutinei cotidiane si sa ajunga intr-o buna zi cot la cot cu ceilalti roboti ce trudeau zilnic in slujba Comfuterului, sau putea sa se inalte in vazduh, intr-o ascensiune sublima, dar urmata invariabil de interjectia “poc!” si o cadere la fel de spectaculara. Oare Ionica i-ar fi putut servi de calauza faustiana? Isi sterse lacrimile intr-un gest hotarat, cu snurul atanrnand si se pregati sufleteste si barometric pentru..
… pentru urmatoarea “distractie”. Fusese la gogosi, in copac, in camera oglinzilor si in roata mare. Acum o mana nevazuta ii conducea, pe ea si pe Ionica, in “trenul groazei”. Se intelesesera din priviri – “trebuie sa fim curajosi” – si se suira in primul vagon. In celelalte vagoane nu era nimeni, bineinteles. Trenul porni incet, scartaind din toate incheieturile, si intra intr-un tunel intunecat.
Acolo Luiza realiză că aventurile nu duceau niciunde. Ionică era ameţit de gogoşi şi de picioarele cu cinci degete, iar ea pierduse şirul indiciilor. Dans. Arbore…Vis…Nu mai voia să fie nici balon, nici curcă şi cu-atât mai puţin urmă pe asfaltul înfiorător. Acasă mai era ceva. Ştia că lumea nu e suficient de bună, că oamenii au uitat să construiască altceva decât lumi de beton şi că nici legăturile care păreau veşnice nu reuşesc să treacă de anumite probe. Dar ea poate. Acasă, la Bucureşti, o aşteaptă doi oameni într-o cafenea.
Ieşiră din tunel îngroziţi de linişte. Simţeau că trăiesc în parcul de distracţii de câţiva ani. “Hai, Ionică! Avem nevoie de acasă…Poţi să rămâi la noi. Asigurăm cazare şi gogoşi.” Ionică nu era niciunde.
………………………………………………………………………………………
Astăzi e ultima zi la bunici. Luiza pleacă spre Bucureşti altfel decât în alţi ani. Luiza e o fată cu aparat dentar. Luiza îşi aminteşte vag de Ionică, băieţelul-curcă-balon, care a dispărut în tunel, dar i-a promis că se vor reîntâlni în Bucureşti. Rămâne de văzut cum îl va recunoaşte. Mâine e prima zi de liceu.
Chuang Tzu s-a visat fluture. Şi fluturele s-a visat Chuang Tzu.
Suna ca o incheiere. Acum ce mai facem pana duminica? 🙂
Nici gând! Păi…prima zi de liceu. Să continue aventurile la Bucureşti!!! Să zicem că ăsta a fost capitolul unu. 🙂 Cine se încumetă să îl înceapă pe-al doilea acum?
Era vorba despre o poveste, nu despre o carte cu mai multe capitole!!! Ai stricat totul, ai omorat concursul!!!! 🙁
p.s. Just kidding. 🙂 Atata timp cat toata lumea e ok, povestea poate continua in orice forma.
Vai..dar “capitol” era doar o figură de stil 🙂
Se poate muri şi din cauza lor totuşi…
Nu ştiu dacă puteam s-i ţinem închişi până luni. Dacă cineva vrea să revină asupra parcului de distracţii sunt sigură că va găsi o metodă…:) Am impresia că se poate întâmpla orice cu Luiza şi Ionică…
………………………………………..
“Incredeibil” zise Lizuca! Tocmai a descoperit ca avea un coleg de clasa pe care colegii il strigau … Ionica!
E drept, toate aventurile astea ale eu au participat la maturizare… Acum Luiza stia ca este de ajuns sa-ti doresti mult ceva si totul se transforma in jurul tau.
La un moment dat Luiza a incremenit. Ionica tinea in palme un fluture mic de tot…
Wow, sper sa pun eu finalul povestirii daca tot am inceput cu Ionica asta dragalas.
Voi intra mai rar acum, am intrat in tura de 24 h si nu prea am internet. Toate bune voua si succes tuturor.
@Irina Alexandra bravo cu finalul. Era prea complicata daca mai continua cineva… ori cine stie. 🙂
@Gramo… Multumim!
Într-o dimineaţă un ţipăt asurzitor veni din camera Luizei. Aceasta arăta monstruos, de parcă şi-ar fi petrecut noaptea alături de piraţi şi vrăjitori. Părul încâlcit şi plin de balele-i din gura înfierbântată o ţinti la pat. Duhoarea gurii înmiresma întreaga încăpere cu o aromă unică de ovăz încintat, iar dinţii contorsionaţi, în lipsa aparatului dentar, supraîncălzit de ceaiul fierbinte, jucau un rol împortant în limbajul Luizei, deoarece acesta numai semăna cu nimic omenesc.
Şi asta nu e tot, căci luiza se mai afla si in una din acele zile in care organismul îi pompa sangele afară, iar reactia mamei de a da fuga la preot, într-un secol in care copii inca citeau carti cu povesti, era firească.
Iar restul povestii il cunosc toti cei care au vazut exorcizarea lui Emilie Rose.
Sry, it doesn’t work like this! 🙂 Comentariile trebuie sa aiba legatura cu tot ce s-a povestit mai devreme si sa lase loc pentru continuarea povestii.
@All: Continuam de la faza cu fluturele, ok?
Nu ştia cum să-l privească. Sau dacă să-l întrebe ceva. Nu ştia dacă era el sau dacă era normal ce se întâmpla. Încerca să-şi amintească numele asiatic despre care îi vorbise Ionică-puiul de curcă- atunci când repetaseră primii paşi de balet. Se îndreptă către el cu ochii aţintiţi asupra fluturelui. Nu mai era fetiţa din curtea bunicilor.Aparatul dentar se pierduse într-un vis cu Emily Rose,iar restul corpului începuse să semene cu al mamei.Nu mai plânsese de când cu parcul de distracţii.Cineva, un glumeţ din oraşul bunicilor, o ameninţase cu deshidratarea. Ionică îşi ridică privirea isteaţă, puţin şireată poate, şi-i dădu drumul fluturelui. Luiza continuă să-i privească mâinile goale.
Prima săptămână de şcoală trecu fără ca cei doi să vorbească. El venea cu câte-un fluture pe care-l elibera în jungla clasei, ea încerca să-şi amintească cine visează pe cine.
La prima oră de dirigenţie o doamnă roşcată şi puţin cam grasă, profesoară de română, le propuse (inspirată mai degrabă dintr-un film de la Hollywood decât din literatura română) să traga la sorţi numele unui coleg şi să petreacă o zi întreagă împreună. Trebuia să se cunoască mai bine.
Luiza-Ionică.
Tocmai când se simţea copleşită de lumea roboţilor Luiza redescoperi lumea.
Sorry I didn’t read the rules. Dar acum ştiu ce trebuie să fac, spre deosebire de Ionica, baietasul care se pare ca a cam intrat in bucluc.
Roscata doamna se apropiase de luiza si spusese: draga mea, dintre toti colegii tai tu esti cea mai matura si de aceea apelez la tine. As face eu treaba asta, dar nu pot sa plec in timpul serviciului, si nici nu vreau sa creez o scena dramatica. Stiind ca mama ta lucreaza la asistenta sociala, am masluit sortii pentru ca tu sa poti pleca in liniste la ea la servici impreuna cu Ionica. Luiza cu fata albastrita o intreba: dar de ce?
iar doamna ii zise: vezi tu Luiza, Ionica nu e inscris la noi in scoala, nu stie care-i sunt parintii, unde locuieste, de parca ar fi venit din alta lume. In acel moment…
….s-a deschis usa de la clasa si un fluture imens a intrat in incapere. Dupa ce a intrat, s-a asezat pe scaunel langa Luiza, i-a luat penarul, l-a deschis si a inceput sa se joace cu creioanele, guma de sters, hartiutele si ce mai avea ea pe acolo.Toti copii au inlemnit, inclusiv Luiza si profesoara cea roscata.
Supriza a fost întreruptă de uşa izbită de director (care semăna exagerat de mult cu patiserul de plastic din parcul de distracţii). Se pare că liniştea de mormânt nu e permisă în clasa a IX-a aşa că domnul director venise să vadă ce se întâmplă. Doamna Patache era albă şi la fel grasă. Copiii erau mai copii decât cu două minute în urmă. Li se dovdise în sfârşit că…Dar unde e? Unde e? Ce culoare avea? Cât era de mare? Gălăgia îşi făcu loc înapoi în clasă. “Domnule director…” începuse profesoara…Apoi se uită pe scaunul Luizei şi văzu penarul deschis cu toate creioanele scoase, dar lângă el nimic. “Domnule director…copiii pleacă astăzi pentru proiectul despre care v-am vorbit…” La fel de albă şi la fel grasă. Directorul ieşi nelămurit. “Următoarea pereche…Luiza şi Ioan…mergeţi..! Ne vedem mâine dimineaţă. Vreau să-mi spuneţi tot ce aţi aflat unul despre celălalt. Puteţi chiar să scrieţi.Poate vă e mai uşor.”
Luiza avea cel mai frumos mers din lume. Cu un pas în spatele ei, Ioan ştia că doar balerinele pot merge aşa…
Luiza ii explicase toata povestea lui Ionel iar pasii ei de balerina au inceput sa se ingreuneze pana intr-acolo incat au lasat urme in holurile cimentate.Ioan zise:dar Luiza daca mergem iarasi la balci poate ca am sa ma retransform in puisor si putem scapa cu basma curata din toata povestea asta. luiza: oh, Ionele nu-mi permit una ca asta, doar stii ca locuiesc la bloc, iar UE-ul nu-mi permite sa te tin daca nu iti ofer conditii propice, apoi gripa aviara iarasi salasluieste printre noi, si ce e mai rau e ca, uite cu criza asta economica mami n-a mai luat nici un ban de 2 luni de zile. Iar tati n-a mai platit pensia alimentara. Asa ca nu vreau sa sfarsesti ciulama.
ionel: si atunci ce ne facem?
Luiza: pai unchiul meu are o barcuta cu care pescuieste pe Dunare, dar e tocmai in Oltenita.
ionel: ce mai asteptam? hai sa luam metroul catre piata sudului.
Cei doi se urcara in metrou. Pe scaunele alaturate se aflau o femeie trecuta de prima tinerete, dar cu parul blond platinat si cu un bronz “pui la rotisor”, un taran cu o sacosa din care se auzea “piu-piu” si un preot care strangea in pumni niste matanii.
La jumatatea tunelului, trenul se opri brusc. Nimeni nu isi facea griji, astfel de lucruri se intampla mereu.
Dar apoi se stinsera luminile si usile de pe ambele parti se deschisera.
Vagonul fu invaluit de un fum dens……..
Iar fata babetei le se arata numai lor spunandu-le: veti intampina multe primejdii, dar fiindca-mi sunteti drăguti am sa va dau aceasta amuleta, pe care dac-o s-O frecati bine o sa va transforme in pe amandoi in puisori iar ca sa reveniti la normal trebuie s-o ciocniti cu ciocurile, dar tineti cont ca nu va merge decat o data. apoi totul se lumineaza si o voce tremuranda se aude: DIN GRESEALA. apoi metroul isi continua mersul firesc, iar pe scaunul babei numai ramane decat transpiratia fundului
tu vrei neaparat sa ajunga la oltenita nu?:)
vreau sa-i fac sa se distreze putin:)
pai atuncha baga niste hardcoreala papusa, vrem sa vedem mai mult decat cum freaca niste curci o amuleta ….
Ajunsi la piata sudului la microbuze fara un chior in buzunar, cei doi se trezesc jigniti de un anume individ plastic-soul ce vroia sa-i ia la ocazie. Cu ăsta nu mergem, cred ca e traficant de organe. Ajunsi la microbuz cei doi il roaga pe sofer sa-i duca pe gratis dar acesta refuza. luiza: ce ne facem ionele, nu cred ca pot merge pe jos 66 de kilometri. ionel:stai sa ma targuiesc cu soferu… nene dar daca iti dam un cocos zdravan, ne duci. soferu: adu-l doar.
ionel: e luiza pana la urma totul se rezolva cu bine, hai la plastic_soul. PLASTIC_SOUL:v-ati razgandit?
:ionel da dar numai daca vei freca amuleta asta. plastic soul : asa e bine?o frec bine. si deodata…
Lipsesc si eu o zi si se duce totul de rapa. 🙁 Ce faci, Gramo, dormi?
Nu dorm, dar atata timp cat lumea se distreaza, nu vad de ce ar trebui sa intervin. 🙂
Pierira toti trei intr-un vartej de lumina si culoare. vedeau cum sub ei orasul se facea tot mai mic.
Vartejul se lua la intrecere cu norii purtati de vant, iar plastic_soul, ionel si luiza plutira depaaaarte, pe taramul unde Vestul si Estul se joaca “de-a autonomia teritoriala”.
Eroii nostri pasira in afara vartejului, si fura inconjurati de o armata de omuleti portocalii si rotofei care ii ovationau.
“Cine dracu mai sunteti si voi?” intreba plastic_soul, ametit de ritmul nebun al vartejului.
“Noi suntem Revolutionarii Portocalii, supusi ai vrajitorului portocaliu Wonder! De azi incolo, vom fi liberi sa ne facem propriul nostru suc, cum spune Profetia Santal din Cartea Cartilor”.
Luiza se uita mai bine la picioarele revolutionarilor portocalii si observa ca piciorusele lor portocalii erau tintuite de lanturi groase, ruginii.
Vartejul care ii adusese pe aventurieri aici il strivise pesemne chiar pe temutul vrajitor Wonder. Tot ce mai ramasese din el era o sticla de suc Adria, cu indulcitori, e-uri si Aspartam.
“Ca rasplata pentru ca ne-ati mantuit, va oferim Vigoarea lui Wonder”, spuse unul dintre omuletii-portocala, oferindu-i sticla de Adria lui Plastic Soul.
Acesta stranse cu noblete mana omuletului portocaliu, si bau Vigoarea lui Wonder.
Astfel Plastic Soul capatase puteri supraomenesti.
Prima sa actiune in calitate de Plastic Soul Wizard fu sa toarne din Vigoarea sa peste lanturile oamenilor-portocala.
Acestea se topira ca prin minune si Blestemul Wonder se risipi ca prin minune.
Plastic_Soul_Wizard mai bau o gura de Vigoare, ciocni din calcaie, si astfel Ionica, Luiza si Plastic Soul Wizard se trezira in insorita (si transpirata) Oltenita.
…o masina a oprit langa ei. “Urcati” spuse soferul. Au urcat bucurosi. In microbuz, calatorii cantau refrene celebre. Microbuzul se intorcea de la concertul Madonnei. Deci amuleta functioneaza bine. “Tic tac tic tac”. Luiza a adormit. Oboseala si-a spus cuvantul.
@Kolonum – Decadenta – gotta love it!
@Gramo ‘cica comentariile se modereaza. In felul asta nu mai stim continuarea… de exemplu continuarea mea e total aiurea.
Am uitat sa moderez ceva? 🙂
Ionica: se pare ca vrajitoarea cea transpirata din metrou ne-a cam inselat.
Luiza: inselat, inselat dar asta nu e tot, caci amuleta nu numai ca ne-a adus in oltenita dar ne-a trimis in timp cu 300 de ani in urma.
Ionel:vai!niciodata n-am mai vazut atatea ciori la un loc:))pe cer
Plastic_soul:dragi copii eu bag seama ca intr-un asemenea caz trebuie sa-mi iau talpasita, caci in urma cu 300 de ani nu erau acceptati cei ca mine, si nu vreau sa sfarsesc ars pe rug, doar pentru ca sunt vrajitor.
Ionel:ei na:))tu chiar ai crezut povestea aia? pai era cicoarea lui wonder obtinuta din el dar pe alta cale dacat ce-a pe care o stii tu.
La auzul acestei vesti plastic_soul s-a imbolnavit de hpatita ascunsa, si a inceput sa vomite pana ce din dos ii ieseau oua rosii de paste, pe care luiza si ionel le-au strans in sacosa pentru a avea de-ale guri in viitoarea aventura care incepea…
Luiza il mintise pe Ionica atunci cand zisese ca “tata n-a mai platit pensie alimentara”; sau in fine, tehnic vorbind nu mintise. In seara cand se intorsese la Bucuresti, mamica si taticul venisera acasa tinandu=se de mana si de atunci totul fusese bine. Erau dinn nou o familie fericita; exact asa cum isi dorise in noaptea cu ploaia de stele. Dar pe urma fusese profa aia… “Ionica nu stie cine ii sunt parintii…”. Are sens, la inceput , s-a gandit ea, doar Ionica e un puisor de curca fermecat; dar pe urma isi dadu seama ca toata lumea, chiar si puisorii de curca fermecati si fluturii care se viseaza Chuang Tzu trebuie sa aiba niste parinti; de aia nici nu i=a spus ca parintii ei se impacasera; nu voia sa-l faca sa se simpta prost.
Dar stia deja cum sa il ajute: trebuia sa gaseasca o ploaie de stele care stiu sa indeplineasca dorinte. Si uite de aia plecasera ei in lume cu metrou, microbuz, vrajitori si fani ai Madonnei.
Abia atunci luiza si ionel isi dadura seama ca vrajitoarea din metrou vroia totusi sa-i ajute, cum asa? simplu.
Cei doi cautau o ploaie de stele aidoma celei la care au luat parte, insa singura de acest fel a avut loc in urma cu 300 de ani, asadar, vrajitoarea cea transpirata, asa-zisa”fund umed”le-a daruit acestora amuleta timpului.
Ionel: ei bine, se pare ca fund umed chiar tine la noi.
Luiza: da, dar nu indeajuns, fiindca ne-a lasat tocmai in oltenita, iar ploaia de stele va avea loc duminica asta taman* in insulele caraibe
Ionel:pai in cazul asta…
note: taman*=tocmai,
@Gramo, @plastic_soul: Offff! 🙂
@wonder: Stiu ca la Oltenita este o sursa de mandrie sa fii homofob sfertodoct, si sa te lauzi cu faptul ca ai incredibila capacitate de a te inmulti ca sobolanii.
nu are sens sa imi bag picioarele in poveste la modul cum a facut-o wonder. decat sa scrii povesti insipide pe internet mai bine te-ai duce si ai turna niste viitori asistati social.
cu un lucru ai dreptate: slava domnului pentru avort!
@all ma retrag din poveste
Ca personaj sau ca autor? 🙂
Plastic_soul, dupa cate vad cam ai idei preconcepute, lucru care lasa de dorit. Frate, daca glumele gen petre ispirescu te supara, ce te faci in viata reala? nu stiam ca trebuie sa ma port cu manusi, si daca ajuta cu ceva”ma distram copios la comentariile tale” sper sa nu-ti iei jucariile si sa dispari tocmai acum cand parea ca ne distram.
Imi pare rau sa vad ca-ti lipseste simtul umorului. Si daca eu gresesc si aici e cumva blog pt kindergarden trimiteti-ma la plimbare.
“Si daca eu gresesc si aici e cumva blog pt kindergarden” – e pentru oameni civilizati, pur si simplu.
:-S whateva, ca personaj puteti sa faceti ce vreti cu mine, dar ca participant in concurs ma retrag.
pai,… si daca te voteaza lumea? 🙂
Uf, si ce dragut incepusem… Dragilor si dragelor, hai sa nu ne mai certam, peacelove, echilibru sufletesc.
Let me see if I can get this story to work again.
______________________________________________________
Era intr-adevar o situatie cam nasoala, sa te trezesti asa, in Romania fanariota ( un loc in care rascoalele taranilor erau de temut iar spalatul era practicat mult prea rar pentru sensibilitatea timpurilor noastre) si sa trebuiasca sa ajungi pana duminica in Caraibe- asta in conditiile in care nici ocolul Pamantului in 80 de zile nu fusese inca infaptuit. Dar daca s-a intamplat deja ca o fetita sa se transforme in curca, apoi in balon si apoi din nou in fetita, daca amulete magice te pot purta in trecut si daca fluturii se viseaza Chuang Tzu, inseamna ca lucruri extrem de neplauzibile se pot intampla; deci urmatoarele randuri nu trebuie sa surprinda pe nimeni.
In anul 1708, o nava extraterestra a vizitat Pamantul; singurul martor, un taran care ara campul boierului de prin zona, nestiind ce sunt aia extraterestri(pe vremea aia faptul ca Pamantul e rotund era inca o noutate stiintifica) a presupus pur si simplu ca ce are in fata ochilor e o vedenie provocata de consumul excesiv de tzuica de prune. Luiza si Ionica veneau insa din 2008, un an in care lumea auzise deja de extraterestri (iar multi sustineau chiar ca i-ar fi vazut sau ca Elvis Presley ar fi fost rapit de acestia.)Luiza, in plus, citise “The hitchhiker’s guide to the galaxy”, asa ca stia ce sa faca. Din fericire, au reusit sa se faca remarcati de extraterestrii din nava. Din nefericire, extraterestrii erau vogoni, si oricine a citit “The hitchhiker’s guide to the galaxy” stie ca asta nu e de bine. Vogonii au prostul obicei de a le recita autostopistilor poeziile lor -dupa parerea unora, cele mai nasoale din Univers- dupa care de a-i lasa balta fara remuscari. Din fericire, Luiza invatase la ora de romana sa conceapa comentarii in care sa laude inteligent poezii care nu ii placeau deloc, asa ca impresionat, conducatorul navei vogone consimti, intr-un final, sa-i duca pana in Caraibe- lucru probabil nemaivazut pana in ziua de azi.
Si asa au ajuns Luiza si Ionica in Caraibe, acolo unde trebuia sa vina ploaia de stele. Pe o frunza, un fluture dormea dus si se visa Chuang Tzu.
“e pentru oameni civilizati, pur si simplu”- well in this case I suppose I must stay.
sorry, dar daca comportamentul meu a parut cuiva necivilizat, de ce nu s-a sesizat nimeni”atata timp cat lumea se distreaza, nu vad de ce ar trebui sa intervin”
intentia mea a fost doar aceea de a distra lumea, si daca nu am reusit s-o fac imi cer scuze si rog a-mi fi inlaturate toate postarile. In plus eu eram doar o moara, participantii mi-au dat apa, iar eu pur si simplu macinam. Nu am nici macar intentia de a castiga ceva, oricum n-am decat o tentativa de blog. multam
np! 🙂 uita-te, daca ai timp si chef, pe discutiile din comentarii la cateva posturi mai vechi; in loc sa insir eu baliverne, asa iti poti da seama mai bine cam care e “atmosfera” de aici, daca iti place sau nu s.a.m.d.
Cand in sfarsit credeau ca problemele lor au luat sfarsit, iata ca se pricopsesc cu uraganul Catrina pe capul lor. Acesta ii luase pe sus si-i dusese tocmai pe o insula aparent pustie. spun aparent pustie, caci de pe dealurile intunecate sunete dubioase le ridica parul pe
Cu toate astea, Luzia a mai vazut o ploaie de stele de curand.
Cand a deschis ochii Ionica inca vorbea: “…Apoi ca prin ceata zaresc mesterul care ciopleste o barca, in lemnul din care eu doream sa-mi construiesc o busola care sa imi fie ghid, rigida si cu acelasi sens pana cand caria nemiloasa… dar il las, ciopleste cu pasiune si imi zic ca barca asta la final o sa-l ajute sa treaca peste norii cu suflet. Pentru prima data in viata am inchis ochii fara regret. M-am trezit intr-un tremurat si am gasit o gramada de frunze in jurul meu ce mi-au dat de veste ca mai am de greblat, mult, pana cand un ultim dinte al greblei o sa-mi sopteasca ca a venit si vremea lui si trebuie sa-l urmez. Am facut o poteca de la care incerc sa nu fac abateri. Vreau sa zambesc la fel ca atunci cand mi-am vazut anii, trecuti si frumosi, frumosi ca un diavol ce in chip de om cauta sa imi patrunda in simturi, ca un intelept ce propovaduieste aceleasi lucruri, nascute odata cu mine. “
Luiza privea crispata. Ionica era prea profund dintr-o data. Calca fara sa-si de-a seama acelasi frunze, uscate, de care El amintise. Poteca parea atat de ingusta. De cata speranta era nevoie pentru a ajunge la capatul ei?
“Uneori aud latrat de caini… la fel de imaginar ca si frigul si caut disperat o metoda de a stopa promiscuitatea ce-mi curge prin vene, prin aceleasi locuri, de o toamna intreaga. Cand deschid ochii si privesc inainte nu vad nimic.” – continua Ionica, de data asta fara sa-i intalneasca privirea.
Luiza si-a dat seama pentru prima oara ca este indragostita. Iubea nebuneste, altfel decat oamenii iubesc. Simtea prin fiecare por al pielii… Simtea atata pace si in acelasi timp tristete. Si dragostea asta nu era pentru Ionica. Iubea viata!
Si-a adus aminte de prietenii vechi : Wonder, Raluca Hippie, Plastic Soul, Dani… Si-a adus aminte de Irina Alexandra, ce zambeste mereu, placut si timid. “N-am niciun strop de farmec si nu port uniforma pentru ca nu am unde.” – replica preferata a Irinei, de Gramo imaginarul ce venise din spatiu tocmai pentru oamenii care cred in povesti.
Toamna a adus in sufletul ei o stare de analiza critica. Nori si cerul, galbenul si natura din jurul ei lasa loc melancoliei si tristetii. S-ar bucura de o dimineata prelungita in asternuturile albe ale bunicii, de o soba retro pe care se prajesc seminte de dovleac, de enigmele si dilemele copilariei.
Dintr-o data a simtit cum o asalteaza senzatiile. Simtea caldura, durere , teama si bucurie in acelasi timp. Stia ca trebuie sa faca ceva important, trebuia sa le spuna celor dragi cat de mult ii iubea…
Intr-o invalmasala de ganduri Luiza a deschis ochii! Mama o privea cu dragoste. “Hai Luiza! Pierdem trenul! Mergem la bunici! “
Deci totul a fost un vis? Era nedumerita. Au trecut anotimpuri, ani… dar era aceiasi fetita cuminte ce astepta vacanta la bunici!
Luiza a invatat ca totul este posibil, ca vampirii, magii si priratii din cartile ei devin reali doar cu un gand, ca viata este un dar si noi… adevarate fiinte inteligente!
…………………
Trenul suiera printre coline. Era acelasi personal ca in fiecare vara… Luiza privea pe geam linistita. Oare avea sa-l uite vreodata pe Ionica?
Sorry, nu stiu de ce a intrat comentariul asta la spam! 🙁 Oricum, regula era ca fiecare contributie are doar cate un paragraf.
In curand isi dadura seama; erau pe insula lui Robinson Crusoe; Crusoe pe care il gasira foarte suparat, deoarece Vineri intrase in greva- din motive pe care le explica cu foarte mult entuziasm vizitatorilor: ca el, Vineri, nu este in; nici intr-un caz, servitorul lui Crusoe, ci colaboratorul sau in probleme de supravietuire, motiv pentru care treburile gospodaresti ar trebui impartite echitabil intre ei, iar produsele muncii la fel (Vineri inca nu se hotarase daca “echitabil” inseamna “in mod egal” sau “fiecare dupa puteri, fiecaruia dupa nevoi”; varianta “in functie de merit” o excludea in start, nu de alta dar totusi nu avea de gand sa-l lase pe Crusoe sa maora de foame). In plus, numele adevarat al lui Vineri era D’motnu, iar D’motnu luase hotararea ca, pana cand Crusoe ii va invata si folosi numele adevarat, o sa-i spuna “Joi”, nu “Robinson”, sau macar “Robbie”, cum il alinta uneori cu o usoara condescendenta. In timpul liber in care nu facea greva,
VineriD’motnu incerca (si aproape reusise, in momentul in care Luiza si Ionica au ajuns pe insula)sa-l converteasca pe Crusoe la religia sa, care implica venerarea Sufletului Lumii si, spre marea surpindere a lui Crusoe, condamna canibalismul sau uciderea oamenilor in orice fel; lucr cu care religia in care Crusoe se nascuse nu se putea lauda.Luiza si Ionica avura cu el o conversatie foarte interesanta.
Dupa discutile interesante purtate cu robbie. Luiza si ionel afla ca nu vor putea vedea cerul cel putin 5 zile de atunci inainte, “fiindca asa se întâmplă pe acolo de fiecare data cand un uragan putrnic salasluieste”. Luiza:of ionele, oare vom putea scapa vreodata de probleme, sau o sa ne urmareasca peste tot, ce ne vom face? maine seara va avea loc ploaia de stele iar noi nu putem vedea decat niste nori negri de smoala. In timp ce luiza era in cautare de raspunsuri, ionel care si-a pastrat instinctul de pui e atras de ceva stralucitor cu care robbie se joaca in jurul focului.
ionel:robbie ce tii in mana?
Robbie: hm, sincer nu stiu ce sunt, stiu doar ca tatal meu le-a cumparat de la o licitatia unui prieten, galileo. Eu le numesc incintatoare, caci cu ajutorul soarelui pot atata un foc. Atunci, luizei ii veni o idee geniala.
@good job dani
@dedicated for all, but especcialy for plastic_soul
Ionică e timpul să te trezeşti,(se auzea o voce plapanda de mamă). Dar mamă, visam aşa de frumos, o mamă m-am visat pui, si nu orice pui ci un puisor de curca(si deodata pufni in plans:((()dar unde e luiza?
mama:luiza? care luiza?
ionică: o mama fetita aceea frumoasa cu pasi gratiosi de balerina, iubitoare de fluturasi colorati si parcuri de distractii.
mama:e ionica se pare ca ai avut un vis tare frumos.
ionica: e nu chiar asa frumos caci s-a terminat cam rau, era un vrajitor ironic wonder, mai mult a stricat planurile noastre decat sa ne ajute.
mama:e ionica trebuie iertat si el, nu stii ca in viata trebuie sa oferi a doua sansa?o mama si mai am multe sa-ti spun.
mama:stiu scumplu meu dar o sa-mi povestesti pe drum, caci mergem intr-o calatorie.
ionel:o calatorie, unde?
mama:mergem intr-un orasel de munte unde nu s-au inventat inca puisorii refrigerati, si unde tatal tau a cumparat o casuta in care sa ne petrecem toate vacntele de vara.
in acelasi timp trenuletul personal (din care luiza privea taranii piliti de tuica de prune, cum dadeau cu sapa)se indrepta catre acelasi frumos orasel de munte, unde bunicuta “cu parul blond platinat si cu un bronz “pui la rotisor”, si bunicul “un taran cu o sacosa din care se auzea “piu-piu”” pui cumparati cu banii castigati din vanzarea casutei de alaturi,isi asteptau atat nepotica, cat si noii proprietari ai casei de alaturi.
@Gramo. Chiar nu imi dau seama si e deranjant sa nu continui de unde trebuie. 🙂 ( si nu sunt singurul care nu a scris doar un paragraf)
Sry, o sa ma uit si eu prin setari!
p.s.: Da, nu esti singurul. 🙂
@Dani, commul tau a fost luat ca spam, Gramo l-a introdus apoi si am vazut ca ceea ce am continuat noi “Hippie si eu” era total aiurea, fiindca tu ai postat la 3 azi noapte, iar noi de dimineata fara ca sa-ti vedem commul tau. Mi-a placut ce ai scris acolo si mi s-a parut coresc ca sa continuam de la tine. daca tu consideri ca am gresit facand lucrul acesta este treaba ta.
A, dar nu e obligatoriu ca povestea sa fie lineara. Poate sa se desfaca in doua ramuri, cu doua continuari diferite – continuarea 1 ar fi cea din mesajul lui @Dani (cu Luiza in tren), iar continuarea 2 e cea cu Luiza si Ionica pe insula.
Eu, sincer vorbind, as vrea sa vad cum se dezvolta ambele variante ale povestii.
@wonder 🙂 sigur ca nu e nici o problema. Ziceam ca e deranjant pentru mine, caci m-am chinui putin cu Luiza 😛
eventual, ati putea continua povestea ignorand complet cei care s-au suparat precum cowboy-ul pe sat, si trecand direct la noua experienta a Luizei cu Ionel. care ar fi un lead-in perfect la articolul tau Gramo (cel inspirat de Arhi) 😀
Cu lupele imprumutate de la Robbie, Luiza construise un telescop de se intorcea Galilei in groapa de ciuda, cu el cei doi vazura stelele iar dorinta le se implini pe loc. Cand s-au trezit, ca dintr-un vis, fiecare pare-se ca lua cate un personal spre oraselul de munte, unde vor deveni vecini. am incalecat pe’o sa si v’am spus povestea asa.
ps:in calatoria cu extraterestrii, luiza a poposit si pe la inventatorul televizorului si al pc’ului pentru a-i ruga sa nu le mai inventeze, astfel luiza si ionel nu trebuiau sa-si pune probleme de natura sexuala de la o varsta timpurie.
Incerc sa le unific, sper sa nu iasa fortat 🙂
——————————————————
-Am o idee geniala, ii anunta Luiza cu mandrie pe Robinson si pe Ionica; dar Vineri, pe care de fapt il chema D’Motnu, ii intrerupse:
-Stiti, am si eu o idee geniala si trebuie sa v-o impartasesc. Stiti, poate voi doi doar visati ca sunteti aici; sau poate ca va visez eu pe voi. Acum mi-am dat seama- n-am de unde sa stiu ca nu e asa, nu? Ziceti si voi, am de unde?
Ceilalti trei tacura.
-Uite, poate ca voi nici nu v-ati cunoscut de fapt unul pe altul; poate sunteti fiecare in cate un compartiment de tren, indreptandu-va catre acelasi orasel de munte, poate ca ati adormit acolo si visati ca sunteti aici. Sau poate am visat eu ca sunteti in cate un compartiment de tren; am de unde sa stiu? Va zic eu, dragii mei, habar n-am! Stiti, Chung Tzu s-a visat intr-o zi fluture.
-Da, stiu, il intrerupse Ionica usor plictisit, sau fluturele s-a visat Chung Tzu. ; acum, daca nu te superi, as vrea sa ma culc un pic si sa visez ca ma indrept catre un orasel de munte in care nu s-au inventat inca puii rerigerati, iar oamenii nu-si complica viata aiurea intrebandu-se daca e pe bune sau nu.
Oki, e deja luni, pana la 12 noaptea trebuie sa votam!
Eu il aleg pe Dani. Pentru că l-a inventat si l-a crescut frumos pe Ionică 🙂 Felicitări tuturor!
Eu am avut o dilema intre Dani si Irina Alexandra, insa acum sunt convinsa: Irina Alexandra.
Categoric Dani, ploaia lui de stele a jucat un rol important in poveste.
Irina Alexandra
Eu aleg pe Raluca Hippie, sa aibe si fata un vot. Ca asa e corect 🙂
Uite si o poza cu Luiza si Ionica … Sper ca asa sunt si in imaginatia voastra! http://twitpic.com/fzgjp
Hihi, e simpatica!
Scuze ca am intarziat o ora! Votez si eu pentru Irina Alexandra!
Pingback: Avem un castigator! « Gramo
Pingback: Povestea cu Luiza si Ionica « Gramo