In ’46, un nene care canta muzica populara prin America a inregistrat melodia asta. Merle Travis a murit prin ’83, asa ca n-a apucat sa vada cum suna melodia lui in zilele noastre. In Brazilia, de pilda:

Anyuaiz, povestea melodiei, asa cum am inteles-o eu, e asta. Ani de zile nimeni n-a bagat-o in seama. Aproape 10 ani. In 1955 a aparut o varianta cantata de “Tennessee” Ernie Ford. Datorita ei, melodia a ajuns sa fie foaaaaaaarte populara in America.

O inregistrare din aceeasi perioada e cea a lui Frankie Laine, doar ca aceasta, desi era facuta in America, n-a fost distribuita niciodata in America, ci doar in Anglia, de unde a plecat mai departe (pe YouTube un tip din Argentina spunea ca la ei piesa a devenit cunoscuta datorita inregistrarii asteia).

La numai un an, Sixteen Tons era cantata in Japonia. Iar dupa inca un an a aparut versiunea cantata de The Platters:

(In paranteza fie spus, asta e, probabil, varianta cea mai cunoscuta in Romania. Si tot asta a fost varianta cea mai cunoscuta si in Uniunea Sovietica, dar o sa ajung si la asta mai incolo.)

La inceputul anilor ’60 povestea vietii grele de miner a ajuns in Mexic, in versiunea lui Alberto Vázquez, pentru ca mai tarziu Hermanos Barron sa o tranforme in piesa cumbia:

Si tot in aceeasi perioada a ajuns melodia noastra sa fie cantata in napoletana. (Mai tarziu, tot in Italia, a devenit piesa beat. Si da, pana la urma a cantat-o chiar si Celentano, cu versurile schimbate.)

Revenind, spre sfarsitul anilor ’60 Sixteen Tons era cunoscuta cam peste tot. In Taiwan devenise piesa pop cu mesaj crestin (Teresa Teng a cantat-o cand avea doar 15 ani, inainte sa devina megastar), in Brazilia era samba rock (in versiunea lui Noriel Vilela), iar in Uniunea Sovietica ajunsese, probabil, sa fie cantata de Corul Armatei Rosii.

Sau poate asta s-a intamplat mai tarziu? In orice caz, Sixteen Tons a fost o melodie populara in Rusia comunista. Poate si datorita mesajului, nu stiu.

In acelasi timp, melodia a continuat sa fie cantata si in America. Si pe masura ce apareau stiluri noi, suferea noi transformari. Tom Jones a deghizat-o in piesa cu tenta rock, Collective Consciousness Society (in Anglia) au facut-o piesa de blues-rock, iar ‘Tennessee’ Ernie Ford insusi a inregistrat o versiune go-go.

Si asa au continuat lucrurile si in urmatoarele decenii. Si-au “incercat mana” cu piesa asta o multime de cantareti si de trupe: The Cactus Brothers, Rockapella, Memento Mori, Eric Burdon, James Last, Edmund Hockridge, Lorne Greene, Giovanni Pelosi, Paul Robson, Freddy Quinn, Freeman Sounds, Mickey Katz, Foolscircle, Brave Combo, Gunter Neets, Jerry Reed, Nicola Arigliano, Guy Mitchell si asa mai departe.

In anii ’90 Johny Cash facea din nou o piesa folk din Sixteen Tons, iar prin anii 2000 (in 2003, mai precis), Pedro Ruy-Blas o transforma in piesa de jazz:

Iar povestea nu se termina aici. In ultimii doi ani a aparut pe net zvonul ca melodia originala a fost facuta de fapt prin anii ’30 de George Davis si suna asa:

Doar ca inregistrarea cea mai veche a piesei lui George Davis e din 1966. Si chiar daca piesa ar fi fost compusa in anii ’30, linia melodica e diferita (in ciuda faptului ca versurile sunt, intr-adevar, asemanatoare).

Si cam asta e tot ce voiam sa va povestesc. De ce mi se pare fascinanta povestea? Pai,… poate si datorita moralei ei, asa cum am inteles-o eu.

Care morala ar fi asta. Sixteen Tons a supravietuit atata timp fiindca s-au gasit oameni care sa investeasca talent si creativitate in ea. Intr-o lume in care oamenii nu adauga nimic nou la ce-au facut altii, ci doar critica (si cel mult copiaza), ar fi mai greu sa se intample asa ceva.