Autorul: Salut!
Personajul: Salut, da’ unde esti?

Autorul: Pai nu poti sa ma vezi, eu sunt Autorul.
Personajul: Iote scartz! Si cum de te aud?

Autorul: Pai fiindca scriu eu ca ma auzi.
Personajul: Asta nu e o explicatie stiintifica.

Autorul: Stiinta n-are nici o legatura cu treaba asta. Pe scurt, tu nu existi. Esti un personaj. Iar eu scriu ce faci tu si ce ti se intampla. Totul e in capul meu.
Personajul: Adica eu sunt in capul tau? Ca un tesut nervos?

Autorul: Nu dom’le, ti-am spus ca nu existi!
Personajul: Ba tu nu existi!

Autorul: Asta-i culmea! Cum sa nu exist?
Personajul: Pai poti sa-mi dovedesti ca existi?

Autorul: Omule, eu n-am nevoie sa-ti dovedesc nimic. Pot sa scriu, pur si simplu, ca tu crezi cutare lucru, si o sa crezi lucrul ala.
Personajul: Ok, poti sa-ti dovedesti tie insuti ca tu existi?

Autorul: Pai e chestia aia: “Gandesc, deci exist.”
Personajul: Aia e o tampenie. In primul rand, tu poti sa observi doar niste ganduri. De unde stii ca sunt ale tale? Mie mi se pare ca gandurile mele imi apartin, dar tu spui ca nu e asa. De ce n-ar sta lucrurile la fel si in cazul tau? In cel mai bun caz poti spune “cineva gandeste”. Iar de aici nu reiese ca tu existi.

Autorul: What, what!?
Personajul: In al doilea rand, nu poti sa observi, cu adevarat, nici gandurile. Cuvantul asta – “ganduri” – il folosesti pentru a vorbi cu alti oameni si l-ai invatat de la bun inceput pentru asta. Iar atunci cand l-ai invatat – de la parinti sau de la altcineva – nu avea nimeni cum sa-ti arate ganduri, in minte. Fiindca nimeni n-ar fi avut cum sa-ti arate catre ceva din mintea ta sau a lui. Cand vorbesti despre “ganduri”, altfel spus, nu poti vorbi decat despre ceva care e accesibil public, nu despre ceva care sa fie accesibil prin introspectie.

Autorul: Dar eu pot observa ca se petrec lucruri in mintea mea.
Personajul: Atunci cand vorbesti, insa, nu descrii astfel de “lucruri”, ci doar fapte la care are acces toata lumea.

Autorul: Ideea nu era, insa, sa-mi dovedesc mie insumi ca exist?
Personajul: Dar cum ai putea sa-ti dovedesti ceva fara sa poti vorbi despre lucrul ala?

Autorul: Pot dovedi ca un om a facut o crima fara sa dau argumente. Fara sa spun nimic. Pur si simplu produc dovada: arma crimei cu amprentele lui pe ea. Sau o inregistrare care il arata cum trage in victima.
Personajul: Si in cazul propriei tale existente care ar fi dovada?

Autorul: Pai eu simt ca exist.
Personajul: Simti? Ce fel de senzatie e asta? O senzatie tactila? Sau poate reusesti sa iti mirosi propriul sine?

Autorul: N-are rost sa faci misto. E vorba de impresia ca eu sunt agentul actiunilor mele.
Personajul: Dar pe asta o am si eu, iar tu sustii ca eu nu exist.

Autorul: Nu sunt convins ca o ai si tu pe asta.
Personajul: Iar eu nu vad ce fel de certitudine ti-ar putea da impresia despre care vorbesti tu. Asta fara a mai pune la socoteala ca iar incerci sa descrii ceva privat – impresia ca tu esti agentul actiunilor tale.

Autorul: Pai de ce n-ar fi suficienta impresia asta?
Personajul: Uite, exista nebuni care nu cred ca ei sunt agentii actiunilor lor. Acestia spun ca ei sunt ca niste personaje, iar cuvintele si actiunile lor sunt dictate de altcineva. Si exista oameni care se identifica, intr-un mod foarte curios, cu mai mult de o persoana. Si ar putea exista si oameni care sa nu aiba, pur si simplu, impresia despre care vorbesti tu. Dar de unde stii ca ei sunt nebuni si tu esti sanatos?

Autorul: Nu inteleg ce vrei sa spui.
Personajul: Hai sa o luam altfel. Gandeste-te ca ai descoperi ca ai fost construit pe o alta planeta, dintr-un material organic asemanator cu ala din care au fost facuti ceilalti oameni. Dar esti un robot. Constructorii tai ti-au introdus si “impresia ca tu esti agentul actiunilor tale”, desi aceasta impresie e o copie palida a constiintei de sine pe care o au oamenii adevarati.

Autorul: Si asta ar insemna ca eu nu exist?
Personajul: Ar insemna ca nu existi ca persoana. Intreaga ta viata mentala ar fi simulata, nu reala. Ai exista doar in felul in care exista un robot. Iar lucrul cel mai important este ca nu ai de unde sa stii ca nu asa stau lucrurile in realitate.

Autorul: Asta e doar un scenariu abracadabrant. Nu dovedeste nimic. E ca faza aia cu creierele din cuva.
Personajul: Nu e. Acolo afirmatia ca ai putea fi un creier intr-o cuva e lipsita de inteles, fiindca noi stim sa vorbim despre creiere si cuve doar in “lumea simulata”. Dar aici ti s-ar putea arata ca esti un robot. Cu o tehnologie mai avansata decat cea pe care o avem acum, ok, dar ti s-ar putea arata ca nu esti facut din acelasi material din care sunt facuti si oamenii. Ai vorbi cu niste extraterestri care ti-ar spune ca ei te-au construit s.a.m.d.

Autorul: Dar imi vorbesti despre o “constiinta de sine autentica”. Iar eu nu pot intelege ce-i aia constiinta de sine decat in termenii mei, prin raportare la impresia ca eu sunt agentul actiunilor mele.
Personajul: Ok, hai sa o luam pe alt drum.

Autorul: Ce drum?
Personajul: Uite. Cand spui ca impresia ca tu esti agentul actiunilor tale reprezinta dovada ca tu existi, te invarti in cerc. Impresia aia nu ar fi nici o dovada daca nu ar fi impresia ta. Dar tu n-ai de unde sa stii e e impresia ta. Pentru a sti asta ar trebui sa presupui deja ca tu existi.

Autorul: Ciudat. Nu se poate sa ai dreptate.
Personajul: De fapt, cred ca pot sa iti arat ca tu nu existi decat in masura in care exist si eu.

Autorul: Cum asa?
Personajul: Simplu. Tu nu esti cel care scrie acest text. Tu esti doar un personaj, ca si mine, numit “Autorul”. Daca textul asta are cu adevarat un autor, atunci ala ar fi nebun sa discute cu propriul sau personaj. De discutat pot discuta doar doua personaje intre ele. Autorul nu poate sa intre, cu adevarat, in textul pe care il scrie, fiindca diferenta dintre persoane reale si personaje e ca o diferenta ontologica.

Autorul: Ok, inteleg ce spui. Dar de ce spui “daca textul asta are cu adevarat un autor”? Nu autorul real al textului e cel care scrie atat replicile tale, cat si replicile mele?
Personajul: Am doua motive. Unul e cel de dinainte – exista o ruptura intre lumea noastra, a personajelor, si lumea autorului textului. Intreaga coerenta narativa a textului astuia s-ar sparge daca eu as putea fi sigur ca exista un autor al acestui text. Chiar si “text”, spus de mine, e folosit doar metaforic – eu nu pot crede cu adevarat ca lumea noastra e un text.

Autorul: Iar al doilea motiv?
Personajul: Al doilea motiv tine de tot ce am discutat mai devreme. Mi se pare ca am dat argumente suficient de convingatoare pentru a putea sustine ca nici un om nu poate dovedi ca el exista.

Autorul: Dar argumentele tale ma priveau pe mine, iar eu sunt un simplu personaj, ca si tine.
Personajul: Da, dar daca argumentele mele sunt bune, atunci sunt bune si in afara lumii textului astuia.

Autorul: Ok, cred ca inteleg ce spui.
Personajul: Pai atunci cred ca ne putem opri aici, nu?

Autorul: Da. La revedere!
Personajul: Pa!