Un nene face o crima, dupa care se loveste la cap si are o amnezie totala. Nu mai stie cine este, nu-si mai aduce aminte nimic din viata lui de dinainte sa se loveasca la cap. Politia il aresteaza pentru crima respectiva si il trimite la judecata. Iar tu esti judecatorul. Nu exista decat doua alternative: fie il declari vinovat, si atunci e condamnat la moarte, fie spui ca e nevinovat, si atunci nu primeste nici o pedeapsa. Ce alegi? Si de ce?
p.s.: Alte dileme din seria asta sunt aia cu niste cutii, dilema cu operatia, cea cu insarcinata, cea cu prietenul bolnav de cancer, o dilema cu un batran care sufera de arterita, una cu o acuzatie nefondata si, in fine, una cu o durere de dinti.
Vinovat. Gresesti, platesti.
E greu de gasit o solutie la dilema asta. Afirmatia ca tu nu crezi in pedeapsa capitala si, prin urmare, vei fi nevoit sa-l eliberezi e un expedient facil ( pt ca este evident ca nu poti crede nici in eliberarea de orice raspundere a unui criminal). Bine, acuma intrebarea e daca tipul prezent in fata completului de judecata e una si aceeasi persoana cu cea care a comis crima. Corpul i-a ramas acelasi, dar constiinta ba; si mi se pare logic sa judeci o actiune dictata de constiinta si nu o bucata de carne & oase. Or constiinta vinovata – ia-o de unde nu-i – a disparut! Problema mi se pare grea, iar singura salvare ar fi ca, in lipsa unei solutii, constiinta (memoria) sa se intoarca la locul ei si sa-l putem condamna fara batai de cap. π
e un criminal lovit la cap. merita sa fie condamnat la moarte.
chiar ma gandeam zilele trecute ca daca un nenorocit ar omori pe cineva apropiat mie, as face tot posibilul sa pateasca la fel.
nu mi se pare normal sa stea 15 ani la inchisoare, eventual cu acces wireless la internet, cu echipa de baschet/teatru, cursuri de integrare, plimbari in aer liber, doctor, cantina si mai stiu eu cate (cum e in europa vestica), iar cireasa de pe tort- sa fie eliberat pentru buna purtare sau mai stiu eu ce rahat.
nu frate, comiti o crima, meriti sa mori. e simplu. cine
garanteaza ca daca ai ucis o data nu o vei face si a doua oara?
stiu poate parea radical, dar pana la urma de ce am avea mila fata de un criminal sadic???
Eu sunt pentru pedepsirea criminalului. Ciudat insa ca asta inseamna o condamnare la moarte. Probabil ati stabilit asa ca sa fie si mai greu de luat o decizie…
@f.moreau: “intrebarea e daca tipul prezent in fata completului de judecata e una si aceeasi persoana cu cea care a comis crima” – Da. Dar si un criminal care isi aduce aminte de faptele pe care le-a comis ar putea sa nu aiba o constiinta vinovata.
Sa ne punem insa in pielea criminalului: cineva vine si-ti spune ca ai comis o crima si trebuie sa mori pentru asta, dar tu nu-ti amintesti nimic. In plus, exista cazuri de amnezici care isi schimba radical personalitatea si chiar si viata dupa momentul amneziei.
@liberteen_tango: n-am spus ca e vb de un criminal sadic. π
@Alina: Unor amnezici le revine memoria. Doar ca pentru asta trebuie sa fie in viata. π
Eu cred ca nu are nicio importanta daca isi aminteste sau nu crima comisa, si prin urmare ar trebui considerat vinovat. E cat se poate de clar ca amnezia nu are nicio importanta daca ne imaginam ca ea nu s-a produs dupa crima ci dupa ce individul a fost condamnat si incarcerat: daca te trezesti intr-o dimineata in celula si nu-ti mai aduci aminte cum ai ajuns acolo nu inseamna ca odata cu memoria ta au disparut si faptele cat se poate de reale din trecut.
Trebuie sa poti gasi ca judecator o cale ca il tii in inchisoare, sub observatie, o vreme. Creezi un precedent si cu asta basta.
@Ana: Nu sunt decat doua variante.
@gramo: pai atunci aplici legea, ce poti face altceva ca si judecator? Iar apoi, daca totusi crezi ca legea nu este completa, faci lobby ca sa modifici legea pentru astfel de cazuri. Alternativ, iti dai demisia si candidezi pentru Parlament etc etc
Comentariile mele s-au ratacit? Sau au fost sterse?
@Ana: Legea iti spune ca ai doar doua variante. De aplicat, o poti aplica dupa cum vrei tu. Regula jocului nu e “hai sa ne gandim cum am putea scapa de responsabilitate, evitand dilema”, ci “hai sa acceptam dilema si sa cautam un raspuns cat mai bun”.
@gramo: ok π Insa ceea ce tot ma face sa cred ca nu e vorba de o dilema este ca trebuie sa ne punem in pielea unui judecator; un om care, intr-un sistem legal in care exista pedeapsa cu moartea, isi asuma moral din prima zi de lucru responsabilitatea pentru deciziile pe care va trebui sa le ia si care poate vor contraveni propriilor judecati morale. Deci, eu as spune asa ca si judecator: daca se dovedeste ca omul este vinovat de crima, asta e, trebuie sa-l condamn la moarte.
@egon: nope, a durat un pic pana au fost aprobate (nu era nimeni pe blog).
@Ana: Nu-i nevoie sa te pui in pielea nimanui. Poti sa-ti inchipui ca esti un calif dintr-o poveste. Totul e ca judecata pe care o faci sa ti se pare tie dreapta. Un test al dreptatii (tot de prin povesti, cred) e asta: sa ti se para ca judecata ar fi fost dreapta si daca tu erai acuzatul. Dar nu e singurul.
Acum aici se pune problema identitatii personale. Acel om X la momentul T1 (momentul uciderii) este sau nu tot X la momentul T2 (momentul declansarii amneziei/judecarii), sau este X1 la momentul T2. Raspunsul ramane dilematic fiindca conteaza ce inseamna sa fi acelasi Duncan Macloud sau Iggy Pop… inseamna sa ai acelasi set de amintiri? sa ai acelesi trasaturi fizice? sai acelasi ADN?
Biologic vorbind este una si aceeasi persoana, psihic vorbind nu este, ceva s-a schimbat. Intrebarea reala este poate un om fi tras la raspundere pentru ceva ce nu a comis rational, sau nu are amintire despre acest lucru?? situatia se aseamana mult cu situatia crimelor ucise de nebuni ori de somnambuli. Acum in dreptul modern se incearca stabilirea sanatatii mintale a ucigasului si dupa cum bine stim daca se considera ca nu a fost in toate facultatile esti absolvit de orice vina.
Eu ca judecator nu as lua in calcul setul de amintiri si experiente in stabilirea identitatii deci prin urmare X1=X2=X la T1-T2, iar tinand seama ca a fost perfect lucid la momentul comiterii crimei si de abia dupa si-a pierdut memoria l-as considera vinovat si l-as condamna!
In opinia mea, totul se rezuma la a stabili identitatea acuzatului. Identitatea asta poate fi gindita ca o suma de caracteristici proprii unui anumit individ (ex: stiu ca cel care se afla in fata mea e Vasile pt ca arata ca Vasile, se imbraca la fel ca Vasile, isi sufla dezinvolt nasul cu doua degete la fel cum Vasile pe care-l stiu o face etc.). Se pune problema daca toate aceste caracteristici au o importanta egala – si, in consecinta, cumulul acestora hotaraste identitatea – sau, dimpotriva, doar unele caracteristici sint importante. Personal, inclin catre a doua varianta. Daca Vasile renunta la obiceiul sau grobian, voi spune ca el s-a schimbat (poate voi folosi chiar cuvintele “e un alt om”) insa nu ma pot indoi de faptul ca in fata mea e tot Vasile cu care am vorbit ieri. Daca va face o operatie estetica, deci nu va mai arata ca Vasile, lucrurile stau la fel. Daca isi schimba numele, voi recunoaste in el acelasi individ. Dar in cazul in care Vasile isi pierde complet memoria, el devine un strain, va capata o noua identitate; daca voi sta pe linga el o voi face in speranta ca si-o va recapata sau din mila pt un individ neajutorat.
Sa presupunem ca Vasile, cu putin timp inainte de accident, comite o fapta reprobabila. Are vreun sens sa-i reprosez ceva a doua zi celui care se uita uimit la mine? Eu cred ca nu. Asadar, nu-l pot condamna nici pe nenea din exemplu.
Daca il iertam ca a patit accidentul ala, atunci il condamnam pentru ca nu s-a accidentat? Pai il condamnam pentru abilitatea de a se strecura printre caramizile care zboara de pe blocuri si ghivecele care cad de la ferestre, masinile care trec in tromba pe rosu si gloantele si sabiile ninja care suiera peste tot in jurul nostru doar ca noi ne-am obisnuit si de-aia nici nu le mai remarcam? pai pentru asta ar trebui premiat, nu condamnat.
Daca patea accidentul inainte si era iresponsabil, era, adica, asa cum spune f.moreau, o bucata de carne si oase, il achitam, ca asa se face din cate stiu – nu comentez eu acum aici asta asa atat. (gata!) practic, condamn perechea de conditii “constiinta care asigura controlul sinelui” si “act condamnabil”; cand una din conditii lipseste de la intalnire, omul scapa; dar judec actul de atunci, indiferent de conditia de acum, stiind, in acelasi timp, ca nu impusti un ranit, ci il internezi – intr-un spital de oameni liberi sau unul dintr-un stabiliment mai sigur, iarasi, dupa caz. Daca nu mai are constiinta de atunci care s-a desperecheat de corpul lui – si e de inteles pana la urma, si io ma desperecheam de el – asta nu inseamna ca e alta persoana; daca ar fi devenit brusc un om foarte credincios, care s-ar fi cait pentru ce a facut, in loc sa sufere un accident fizic, cum procedam?
Gramo zice in comentariu: “exista cazuri de amnezici care isi schimba radical personalitatea si chiar si viata dupa momentul amneziei”; da, asta se poate intampla si fara amnezie: te poti transforma radical dupa crima; sa nu uitam, crima poate fi o experienta traumatizanta si pentru criminal; poate chiar ca o piatra-n cap; sau nu; dar pe principiul “aoleo ce rau imi pare, pe bune nu mai fac” n-as achita un criminal.
Zizzou zice: “poate un om fi tras la raspundere pentru ceva ce nu a comis rational, sau nu are amintire despre acest lucru?”; cred ca sunt doua lucruri diferite; cand a comis crima, daca nu era in deplinatatea facultatilor, se pare ca scapa; apoi, daca nu isi mai aminteste, sau daca regreta, sau daca isi face operatie estetica si transplanturi si implanturi la greu pana-si altereaza si biologic fiinta, tot aia e, ca la momentul de care spui, T1, acelasi om, X, inainte de metamorfoza, a comis crima si la momentul T2 plateste atata timp cat omul e “trasabil” in timp (copirait prietenul meu, mercenarul din Africa, salutari oriunde-ai fi); scapa cu o singura conditie: sa-si risipeasca organele in mai multe fiinte, sa si le amestece cu altii pana nu mai stii care e X ala de care vorbim; ce faci? pedepsesti colectia formata dintr-un rinichi, o mana, ficat, cavitate toracica si o gamba pentru ca e numarul maxim de organe provenind din X care se gasesc acum concomitent intr-o singura fiinta vie? weird, man… deja bat campii.
Gata, l-am condamnat si ma duc la culcare; nu stiu cum o sa dorm acum cand stiu ca maine se trezeste si X asta in celula si ma cheama la el sa ma intrebe ce cauta el acolo; gramo, ce-ai cu mine?
@arhitectul: ok, si daca foloseste un teleportor stricat, pe cine pedepsesti? π sau daca ii sunt transplantate cele doua emisfere cerebrale in doua corpuri diferite? π Pedepsim doi oameni pentru ce a facut unul singur?
ideea ar fi ca trebuie sa pedepsim aceeasi persoana care a facut crima; daca spui ca amnezicul merita sa fie pedepsit, prin asta spui, implicit, ca amintirile nu sunt necesare pentru identitatea personala; ca daca iti vei pierde toate amintirile dupa moarte, de pilda, vei continua sa fii tu insuti.
si @zizzou pare sa spuna acelasi lucru: memoria nu e necesara pentru identitatea ta (Arhi spunea, de curand, ca memoria nu e suficienta pentru identitatea ta – daca transfer toate amintirile criminalului in alt creier, asta n-o sa insemne ca omul respectiv e culpabil pentru crima)
@f.moreau, in schimb, crede ca amintirile sunt necesare pentru identitatea personala; si noi suntem inclinati sa credem acelasi lucru; ceea ce nu inseamna ca nu poate fi, la limita, preferabil sa supravietuiesti pierzandu-ti toate amintirile (si identitatea), decat sa nu mai existi. π
totusi, cum putem stabili cine are dreptate?
Fiindca este o dilema liniile dreptatii nu pot fi atat de usor trasate. Cred ca conteaza foarte mult de preferinta fiecaruia, eu m-am bazat pe dreptul modern ca punct de plecare atunci cand l-am “condamnat”. Stateam acum sa ma gandesc ca daca as aplica alte reguli decizionale nu l-as condamna : prezervarea vietii, carta drepturilor O.N.U cu prezervarea integritatii individuale si again a vietii, o etica utilitarista in care nu mai exista “utilitate” in a mai da un exemplu daca acea persoana este amnezica s.a.m.d.
Ca judecator, legea spune ca ar trebui sa fiu preocupat sa am grija ca fiecare sa isi primeasca pedeapsa cuvenita.
Insa eu nu cred ca oamenii trebuiesc inchisi pentru a fi pedepsiti, ci pentru a fi impiedicati sa mai faca rau. Pedeapsa cu moartea nu e in acest spirit: poti impiedica un om sa mai faca crime si altfel. Pedeapsa cu moartea vine din setea de razbunare (total justificata) a rudelor victimelor, precum si a celor ce, desi nu cunosc victima, afla cu oroare si groaza de crima, si se portretizeaza inconstient pe ei sau pe cei dragi in locul victimei.
Daca ucigasul are amnezie, important e sa aflu daca e predispus sa mai faca crime sau nu. Nu ma intereseaza sa pedepsesc pe cine trebuie. Pot apela la psihologi, care il vor testa, si ma vor lamuri daca respectivul, in urma amneziei, mai are inclinatiile care au dus la crima. Insa aici e o problema. Asa am putea analiza si pe cei ce inca nu au comis crime, sa vedem daca sunt predispusi la crime, si dam peste alta dilema. Voi analiza circumstantele crimei, sa imi dau seama din ele care e riscul ca acest acuzat sa mai ucida pe cineva. Totusi, oricum as face, ajung din nou la a doua dilema:
“avem dreptul (moral) sa ucidem pe cineva inainte de a face o crima, doar pentru ca exista indicii convingatoare ca altfel o va comite?”
Uneori e clar ca da. Se cheama “legitima aparare”. Dar in cazul asta, nu stiu ce sa fac. Nu imi pot exprima deschis pozitia cu privire la problema pedeapsa/prevenire, pentru ca asta mi-ar asigura pierderea postului de judecator. Iar asta ar insemna sa vina altcineva in locul meu, cineva mai apropiat de polul “pedeapsa”. Nu as mai putea salva de la moarte unii acuzati, care chiar au ucis datorita unor circumstante in care poate majoritatea dintre noi am fi facut-o, si care in mod normal nu ar face rau unei fiinte nevinovate.
Ca atare, ma joc de-a Dumnezeu. Salvez cati pot, pentru ca aproape toti mi se par a avea dreptul la viata. Trebuie sa ma conving daca acest acuzat, lasat liber, ar mai ucide. La fiecare caz, a trebuit sa ma conving de asta.
Pana acum am avut noroc.