[ultimul capitol din cartea a VII-a]

XIV

Privitor la placerile senzoriale, trebuie sa examinam opinia celor care afirma ca, daca unele placeri sunt demne de dorit in gradul cel mai inalt, si anume placerile nobile, nu acelasi lucru se poate spune despre cele ce intereseaza corpul, adica cele ce constituie domeniul necumpatarii.

Dar, daca este asa, de ce placerile contrare sunt rele? Caci contrariul unui rau trebuie sa fie un bine. N-ar trebui sa admitem ca placerile necesare sunt bune, din considerentul ca si ceea ce nu este rau e bun? Sau mai degraba ca sunt bune pana la un punct? Daca in dispozitiile habituale si miscarile ce nu comporta un exces de bine nu este posibil excesul nici in placerea corespunzatoare, in cele care admit excesul de bine exista si excesul de placere. Or, in materie de bunuri ale corpului, excesul este posibil si urmarirea excesului este cea care-l face pe om sa fie vicios, nu urmarirea placerilor necesare; caci orice om se bucura intr-un fel de mancaruri, vinuri sau placeri erotice, dar nu toti o fac in masura cuvenita.

Cu totul alta este situatia in cazul neplacerii: ea este evitata total, nu numai in formele ei excesive; caci nu exista neplacere contrara excesului de placere decat pentru cel ce cauta acest exces.

Dar pentru ca trebuie nu numai sa enuntam adevarul, ci si sa aratam cauza erorii (procedeu ce sporeste credibilitatea, dat fiind ca, atunci cand se da o explicatie plauzibila motivului pentru care ceva pare adevarat fara sa fie, ea ne intareste increderea in adevar), este necesar deci sa aratam din ce motive placerile senzoriale par mai de dorit decat altele.

Primul motiv este acela ca placerea inlatura neplacerea si ca excesul de placere ii determina pe oameni sa caute, ca pe un remediu, o placere excesiva la randul ei, in general o placere trupeasca. Iar intensitatea insasi a acestor placeri-remediu (pentru care si sunt cautate) este data de faptul ca ele ne apar in contrast cu neplacerile opuse. Daca deci placerea este considerata ca nefiind buna din punct de vedere moral, este din doua motive despre care am vorbit, si anume ca unele placeri sunt acte ce releva o natura rea (fie din nastere, precum cea animalica, fie din cauza obisnuintei, ca la oamenii viciosi) si ca altele, cele cautate ca remedii, releva o stare deficienta si e preferabil sa te afli intr-o stare buna decat in curs de a o redobandi. Dar cum acestea din urma insotesc procesul de revenire la starea perfecta, ele sunt bune doar in mod accidental.

Al doilea motiv este ca placerile trupesti sunt urmarite tocmai pentru intensitatea lor, de oamenii incapabili sa se bucure de alte placeri; astfel, exista oameni care merg pana acolo incat sa-si provoace singuri setea. Cand asemenea placeri sunt inofensive, nu avem ce sa le reprosam; dar cand sunt nocive, ele reprezinta un rau. Majoritatea oamenilor nu au, de fapt, alte placeri de care sa se bucure, iar starea de neutralitate le este naplacuta pentru ca asa este natura [umana]. Caci fiinta vie traieste intr-un efort perpetuu, fapt atestat si de filosofii naturii, care afirma ca actul vederii si auzul sunt lucruri dificile, dar, dupa cum spun ei, suntem obisnuiti cu ele. De asemenea, in tinerete, procesul de crestere genereaza o stare asemanatoare cu betia; si tineretea este varsta placerii. Cat despre oamenii cu temperament excitabil, natura lor are permanent nevoie de remediu; caci, pe de o parte, corpul li se afla intr-o continua framantare, din cauza structurii lor biologice, pe de alta sunt vesnic sub tensiunea unor dorinte intense. Or, placerea alunga neplacerea, fie ca e vorba de o placere contrara neplacerii in cauza, fie de oricare alta, cu conditia sa fie intensa; si acesta este motivul pentru care naturile excitabile ajung la necumpatare si viciu.

Dar placerile neinsotite de neplacere nu comporta excesul. Ele sunt cele generate de lucruri placute prin natura si nu prin accident. Le numesc “placute prin accident” pe cele ce servesc drept remediu, intrucat proprietatea lor curativa decurge din activitatea partii din noi ramase sanatoase, datorita careia remediul insusi pare placut; iar “placute prin natura” le numesc pe cele ce stimuleaza activitatea unei naturi determinate.

Nu exista insa nici un lucru care sa fie vesnic placut, pentru ca natura noastra nu este simpla, ci include si un al doilea element, diferit de primul, in virtutea caruia suntem fiinte coruptibile, astfel incat, daca unul dintre aceste doua elemente se afla in activitate, aceasta activitate este, din perspectiva naturii celuilalt element, contrara naturii; cand cele doua elemente se afla in echilibru, actul ce rezulta nu ni se pare nici placut, nici neplacut. Daca ar exista o fiinta cu o natura simpla, aceeasi activitate ar fi pentru ea totdeauna cea mai placuta. Din aceasta cauza, divinitatea se bucura etern de o unica si simpla placere; caci exista nu numai o activitate a miscarii, ci si una a imobilitatii, ci placerea consta mai mult in stabilitate decat in miscare.

Dar, pentru noi, “schimbarea in toate ne este placuta”, cum spune poetul, caci, la fel cum omul rau este schimbator, si natura care are nevoie de schimbare este rea, ea nefiind buna pentru ca nu este simpla.

Am tratat, deci, in cele de mai sus, despre stapanirea si nestapanirea de sine, despre placere si neplacere, despre natura fiecareia dintre ele si despre sensul in care unele dintre ele sunt bune, altele rele. Urmeaza acum sa tratam despre prietenie.