[pagina acestui proiect este aici]

VII

In ce priveste placerile si neplacerile, ca si reactia de atragere sau respingere provocate de simtul tactil si de gust (lucruri pe care le-am definit mai inainte ca domeniu al cumpatarii sau necumpatarii), este posibil ca cineva sa se lase dominat de cele pe care cei mai multi le domina, dupa cum se poate si sa le domine pe cele de care cei mai multi se lasa dominati. Cand e vorba de placeri, cel ce le domina este un om stapan pe sine, iar cel ce se lasa dominat este nestapanit; in cazul neplacerilor, primul dovedeste tarie, celalalt slabiciune. Dispozitia habituala a majoritatii oamenilor se situeaza pe o pozitie intermediara fata de acestea doua, desi inclina mai mult spre cea mai rea.

Dat fiind ca unele placeri sunt necesare, altele nu, dat fiind, de asemenea, ca nici cele necesare nu sunt astfel decat pana la un punct, atat excesul cat si lipsa lor totala neavand caracter de necesitate (lucru valabil si in ce priveste neplacerile), cel care urmareste placeri excesive sau urmareste in mod excesiv si premeditat placerile necesare, si o face pentru placerea insasi si nu in vederea atingerii unui alt scop, este un om necumpatat. Un astfel de om, nefiind inclinat sa-si regrete actele, este prin forta lucrurilor incurabil; caci acolo unde nu exista regret, nu poate exista nici remediu. Opusul lui este cel ce respinge cu totul placerile, iar cel ce pastreaza masura justa este un om cumpatat.

Necumpatat este si cel ce evita neplacerile fizice nu pentru ca se lasa dominat de ele, ci in mod deliberat. Cat despre cei ce actioneaza fara premeditare, se deosebesc intre ei prin aceea ca unii se lasa antrenati de placere, altii fug de neplacerea pe care o poate provoca neimplinirea dorintei. Dar oricine l-ar socoti mai rau pe cel ce comite un act dezonorant fara sa se afle sub impulsul unei dorinte, sau resimtind una foarte slaba, decat pe cel ce o face impulsionat de o dorinta violenta, ca si pe cel ce ar lovi fara sa fie cuprins demanie decat pe cel ce ar face-o sub impulsul acesteia; caci de ce acte n-ar fi in stare un astfel de om, daca s-ar mai afla si sub imperiul pasiunii? Iata de ce omul necumpatat este mai rau decat cel incapabil de a se stapani.

Dintre comportamentele despre care a fost vorba mai sus, unul este deci mai degraba un fel de slabiciune, celalalt este nestapanire. Omului lipsit de stapanire i se opune cel stapan pe sine, omului slab cel cu tarie de caracter; caci taria de caracter consta in a rezista, stapanirea de sine in a domina si una e sa opui rezistenta, alta e sa domini, dupa cum una e sa nu te lasi infrant, alta e sa obtii victoria. Si din acest motiv, stapanirea de sine este un lucru mai demn de dorit decat taria de caracter.

Cel caruia-i lipseste rezistenta acolo unde majoritatea oamenilor rezista si pot rezista este un om slab si efeminat (caci si efeminarea este un fel de slabiciune), de pilda cel care-si taraste mantia numai ca sa evite neplacerea efortului de a o ridica sau, prefacandu-se bolnav, nu-si imagineaza ca, simuland infatisarea unui om demn de mila, este el insusi demn de mila.

La fel stau lucrurile si in privinta stapanirii si nestapanirii de sine. Faptul ca un om cedeaza in fata unor placeri sau neplaceri intense si excesive nu este surprinzator, ci, dimpotriva, este chiar scuzabil daca cel in cauza a incercat sa le reziste (ca in cazul lui Philoktetes din tragedia Theodektetes, cand este muscat de vipera, sau al lui Kerkyon din tragedia Alope de Karkinos, sau ca aceia ce, straduindu-se din rasputeri sa-si stapaneasca rasul, sfarsesc prin a izbucni in hohote, asa cum i s-a intamplat lui Xenophantos). Surprinzator este, dimpotriva, ca cineva sa se lase dominat aratandu-se incapabil sa reziste unor placeri sau neplaceri carora majoritatea oamenilor sunt in stare sa le opuna rezistenta, fara ca o asemenea slabiciune sa se datoreze ereditatii sau unei maladii (cum este cazul la regii sciti, la care slabiciunea este ereditara, sau slabiciunea generica ce deosebeste sexul feminin de cel masculin).

Si amatorul de jocuri, care trece drept necumpatat, este in realitate un om slab. Caci jocul inseamna destindere, fiind o forma de repaus, iar amatorul de joc se numara printre cei ce cauta destinderea in mod excesiv.

Lipsa de stapanire se prezinta deci sub doua forme: impulsivitatea si slabiciunea. Astfel, unii oameni, desi delibereaza, sunt impiedicati de pasiune sa-si mentina hotararile luate; altii se lasa antrenati de pasiune tocmai pentru ca nu delibereaza. In sfarsit, exista si oameni care (asemeni celor ce, daca au fost gadilati o data, nu se mai gadila), simtind dinainte si prevazand ce se va intampla, se trezesc din vreme pe ei insisi, adica propria facultate de a rationa, si nu se lasa dominati de pasiune, indiferent daca e vorba de ceva placut sau neplacut.

Predispuse la lipsa de stapanire sub forma ei impulsiva sunt mai ales temperamentele vii si cele usor excitabile; impetuozitatea unora si violenta celorlalte le impiedica sa asculte de ratiune, inclinate fiind sa se lase in voia imaginatiei.