La un moment dat tabla arata asa:
Mda, pe asta cheltuim noi banii contribuabililor (evil grin). Discutia era insa foarte serioasa, si culmea e ca mi-o aduc aminte foarte bine.
Pe scurt, ideea e urmatoarea. E important sa afli care e structura logica a limbajului. De ce? De dragul cunoasterii, de pilda, dar s-ar putea ca atunci cand vom avea tabloul complet sa putem raspunde si la alte intrebari.
Unii oameni zic, de pilda, ca atunci cand vom sti care e structura logica a oricarei propozitii (nu, inca nu stim asta) vom gasi un raspuns la intrebarea “Cum de sunt capabili oamenii, dupa ce invata un numar finit de cuvinte si reguli de combinare a lor, sa rosteasca si sa inteleaga o infinitate de propozitii?” Si mai sunt si alte “beneficii” ale cercetarii asteia, dar nu vreau sa ma lungesc.
Cum decurge, prin urmare, cercetarea? Structura asta logica a limbajului nu e ca scheletul unui peste, sa dai carnea la o parte si sa-ti ramana oasele. Oriunde te-ai uita, n-ai decat cuvinte. Unele dintre ele, spun totusi logicienii, sunt speciale: “unii”, “toti”, “nu”, “si”, “sau”, “daca… atunci”, “identic”, “posibil” si altele. Ele formeaza scheletul.
Iar acum ajungem si la problema de pe tabla: “De unde stim ca astea sunt cuvintele la care trebuie sa ne uitam atunci cand cautam structura logica? Ce au ele in comun? Ce le deosebeste de celelalte cuvinte?”
De pilda, un logician, cand se va uita la propozitia “Ion si Maria s-au casatorit”, o sa spuna ca “si” e o constanta logica, in timp ce toate celelalte cuvinte nu ne arata nimic despre forma logica a propozitiei. Dar de ce nu s-ar putea totusi spune ca “si” n-are nici o relevanta si e un cuvant ca toate celelalte, iar forma logica e data de verbul “a te casatori”?
De ce nu spunem ca forma logica e data de numele culorilor, de pilda? Sau de ce sa nu spui ca timpul verbului iti da o indicatie cu privire la forma logica a propozitiei? Cum alegem (sau descoperim) constantele logice? Care sunt criteriile?
Discutia propriu-zisa a constat in niste propuneri de raspunsuri la intrebarea de pe tabla, urmate, de fiecare data, de obiectii (fie pe modelul “aaa, zici ca asta au in comun toate constantele logice? dar uite ca exista constante care n-au proprietatea asta”, fie pe modelul “hmmm,… asta le-ar fi specific doar constantelor logice? dar uite ca si alte cuvinte, care e clar ca nu sunt constante logice, au aceeasi proprietate”).
E vorba, pe scurt, despre o problema respectabila de filosofia logicii. Au incercat mai multi oameni sa gaseasca un raspuns, exista cateva teorii mai importante, nici una nu s-a impus deocamdata, restul povestii poate fi gasit in niste articole tehnice publicate in reviste de specialitate.
Am scris toata chestia asta din alt motiv, de fapt. In momentul in care am vazut mazgaleala de sus mi-am amintit imediat tot ce am discutat acum un an. Dar daca m-ar intreba cineva unde ma aflam, daca era dimineata sau seara, cine erau oamenii cu care am vorbit, cine ce anume a spus, n-as putea spune absolut nimic. Nu-mi aduc aminte nici un chip, nici o voce, nici un nume. Chestia asta mi s-a parut curioasa.
Hm, e ciudat intradevar cand amintirile despre discutii “arata” cateodata asa. Stiu ce ziceti, e ca si cum insemnarile de atunci(care acum arata ca niste mazgalituri) te proiecteaza in lantul argumentarii de atunci fara sa mai includa multe alte detalii (personajele din discutie, timpul efectiv, daca in atunci era una dintre zilele de iarna in care functionau caloriferele sau nu s.a.m.d., chestii pe care ti le-ai fi amintit poate in saptamana respectiva…). Ca si cum semnele “personalizate” de pe hartie au darul special sa iti aminteasca numai ceea ce creierul tau stia de pe atunci ca isi va aminti si peste cativa ani; si creierul tau a pus pe hartie exact semnalizatorii care sa il faca sa deschida automat fisierul cu amintirea respectiva la vederea lor…
@Ana: mazgaliturile nu sunt de acum, ci de atunci; noi avem (tot din banii contribuabililor, deh) table electronice la scoala, asa ca poti salva tot ce-ai scris in timpul unui seminar, la sfarsit, pe un stick.
@gramo: corect
Vestea cu tablele electronice chiar ma bucura, pe vremea 🙂 cand eram si eu prezenta aproape zilnic la seminariile de la Filosofie, nu aveam table electronice. Dar as veni sa vad o astfel de tabla, sunt in urma de tot cu noile tehnologii din facultatile bucurestene 🙂
Foarte tari tablele electronice. Dar de unde aveti atatia bani ai contribuabililor? Ca oricum din anul 2 cam 85% din studenti trec la buget.
da, e straniu si nice cd raman, cumva, doar niste urme ale unei conversatii si nu-ti poti aminti nimic despre ea, despre oamenii care erau acolo, despre ce s/a intamplat in cadrul ei
si, cumva, lucrurile astea, care raman, au un fel de valoare emotionala f intensa – atunci cd le redescoperi.
in afara de asta, statutul asta special al unora dintre cuvintele de care vb aici – in lingvistica, chestia asta se cheama ‘deixis’ – unele dintre cuvintele la care te referi aici nu au un sens de sine statator, dar functioneaza ca un fel de ‘loc gol’ care poate fi umplut de sensul altor cuvinte, pe care le mentionezi anterior.
cred ca pt filosofia limbajului sunt importante si chestii de lingvistica – mie, ca (un fel de) lingvist imi lipsesc mult cunostinte serioase de filos limbajului, si, din cate am vb cu unii colegi filosofi, si reciproca pare a fi valabila 🙂
Scrisesem un raspuns lung, dar a picat curentul. 🙁 Revin un pic mai incolo, dupa ce-mi trec nervii. 🙂
Scuze din nou. Comentariul care s-a pierdut era cam asa:
@Ana: Nu stiu cum e la alte facultati, dar la noi partea mai trista e ca nu toata lumea stie sa foloseasca tablele alea noi. 🙁 Daca s-ar fi facut un mic training cu profesorii… Eh, in fine…
@The Form: Pai n-ai vazut bugetul MEC? O parte destul de mare din bani sunt alocati pentru investitii, nu pentru studenti si profi. De fapt sunt suficient de multi bani incat unele investitii sa fie facute in pripa si fara nici o strategie. 🙂
@khora: “unele dintre cuvintele la care te referi aici nu au un sens de sine statator, dar functioneaza ca un fel de ‘loc gol’ care poate fi umplut de sensul altor cuvinte, pe care le mentionezi anterior” – Vorbesti despre mecanismul repetitiei anaforice? Ca in “Andrei pleca la scoala. Pe drum el fu calcat de un tanc.”?
Elementele deictice (indexicalii) sunt de obicei utilizate in repetitii anaforice, dar nu numai (vezi, de pilda, “Asteapta-ma aici!”)
Daca despre asta e vorba, atunci nu vorbim despre acelasi lucru. Constantele logice nu seamana cu indexicalii – “nu”, “si”, “sau”, “poate” s.a. nu refera la nimic, in timp ce “eu”, “aici”, “acum” s.a. au intotdeauna o referinta, doar ca aceasta depinde de contextul utilizarii (sau de cotext, in cazul repetitiei anaforice).
In ce priveste relatia lingvistica – filosofia limbajului, discutia e mai lunga. Ar fi o discutie interesanta, bineinteles. Poate ajungem si la ea la un moment dat.
imi imaginam ca deicticele (da, unul dintre mecanismele deixisului e repetitia anaforica) si constructiile logice au cateva chestii in comun si ar putea fi analizate impreuna. dar probabil ai dreptate – sensul (sau putem sa spunem ‘continutul’?) deicticelor e determinat de context, iar al constantelor logice nu. si nu prea gasesc nicio abordare lingvistica pt constantele logice care sa faca cat de cat sens.
in ceea ce tine de relatia lingvistica – filos limbajului, ma gandesc in primul rand la pragmatica, care a fost studiata initial de filosofi, dupa aia a ajuns si in lingvistica de mainstream. cazul invers ar fi felul in care saussure, de exemplu, a fost utilizat de derrida. cred ca ambele traditii se pot imbogati reciproc. tu ce parere ai despre asta?
@khora: pai,… o sa ne gandim si o sa scriem un post! (chiar e interesant subiectul)