VI

Vom vedea acum ca lipsa de stapanire in manie este mai putin dezonoranta decat cea raportata la dorinte. Caci mania pare sa asculte intrucatva de ratiune, chiar daca o face intr-o doara, asemeni servitorilor grabiti, care ies in fuga inainte de a auzi tot ce li se spune, pentru ca apoi sa execute prost ordinele primite, sau asemeni cainilor, care, cum bate cineva la usa, incep sa latre inainte de a sti daca e un prieten sau nu. Asa si mania, sub impulsul infierbantarii si al impetuozitatii naturale, auzind fara sa auda ordinul ratiunii, se avanta spre razbunare. Ratiunea sau imaginatia i-au aratat ca e vorba de un ultragiu sau de un semn de dispret si mania, ca si cand, in urma unui rationament, ar ajunge la concluzia ca are datoria sa lupte impotriva unei asemenea atitudini, izbucneste imediat.

Dorinta insa, indata ce ratiunea sau simturile ii spun ca ceva e placut, se si avanta sa guste placerea. Asadar, in timp ce mania se supune intr-un anume sens ratiunii, dorinta nu o face deloc. Ea este deci mai dezonoranta, pentru ca omul care se arata lipsit de stapanire in manie este invins intr-un fel de ratiune, pe cand celalalt se lasa invins nu de ratiune, ci de dorinta.

Sa adaugam ca cei ce se lasa in voia unor impulsuri naturale sunt mai scuzabili; chiar si in cazul dorintelor, cand acestea sunt comune tuturor oamenilor si in masura in care sunt comune. Or, mania si duritatea caracterului sunt mai naturale decat dorintele de placeri excesive si fara caracter de necesitate. Putem lua ca exemplu cazul aceluia care, la invinuirea ca si-a lovit tatal, declara ca “si el si-a lovit propriul tata, iar acela, la randul lui, pe al sau”, si, aratandu-si copilul, adauga: “si el, cand va deveni barbat, ma va lovi pe mine; acest lucru este innascut in familia noastra”; sau altul care, tarat de fiul sau, ii cerea sa se opreasca la usa, motivand ca “nici el nu-si tarase tatal decat pana acolo”.

Mai mult, cu cat cineva este mai perfid, cu atat este mai nedrept. Dar omul irascibil nu este perfid, si nici mania, ci se manifesta deschis, pe cand dorinta este ca Afrodita, despre care se spune: “zeita nascuta in Cypru, urzitoarea de siretlicuri” si despre al carei brau brodat Homer spune ca este “o ademenire ce fura mintile pana si omului intelept”.

Asadar, fiind mai nedreapta, aceasta forma de nestapanire este si mai dezonoranta decat cea care se manifesta in manie; ea este lipsita de stapanire in sensul propriu al cuvantului si, intr-un sens, e un viciu.

In sfarsit, nimeni nu sufera cand ultragiaza pe cineva, dar orice om care actioneaza sub impulsul maniei o face resimtind supararea, pe cand cel ce ultragiaza o face cu placere. Deci, daca actele ce provoaca mania sunt cu atat mai nedrepte cu cat mania este mai justificata, atunci si lipsa de stapanire provocata de dorinta este mai nedreapta decat cea provocata de manie; caci, in manie, intentia de a insulta este absenta.

Este clar, deci, ca lipsa de stapanire in dorinte este mai dezonoranta decat cea in manie si ca atat stapanirea cat si nestapanirea de sine se manifesta in domeniul dorintelor si placerilor senzoriale.

Dar trebuie sa facem o distinctie chiar intre aceste placeri. Caci, dupa cum am spus la inceput, unele sunt specific umane si naturale, atat prin genul cat si prin intensitatea lor, altele au un caracter bestial, iar altele sunt efectul unor dezvoltari anormale sau al unor maladii. Or, cumpatarea si necumpatarea nu se raporteaza decat la prima categorie. De aceea, cand este vorba de animale, nu spunem ca sunt nici cumpatate, nici necumpatate, decat in sens metaforic, daca o specie animala se deosebeste in ansamblu de o alta prin impudoare, instinct destructiv sau voracitate; caci animalele nu sunt dotate nici cu capacitatea de a face o alegere deliberata, nici cu facultatea de a rationa, ci pot iesi din limitele propriei naturi, ca si oamenii atinsi de nebunie.

Bestialitatea este un rau mai mic decat viciul, desi mai infricosator; caci, in cazul animalelor, partea superioara a sufletului nu este corupta, ca la om, ci inexistenta. Este ca si cum, comparand ceva inanimat cu o fiinta vie, ne-am intreba care dintre ele este mai rea; caci totdeauna mai putin daunatoare este coruptia a ceea ce nu-si are in sine principiul, iar acest principiu este intelectul. Este deci aproape ca si cand am compara nedreptatea cu un om nedrept: fiecare dintre aceste doua lucruri poate fi, in felul sau, mai rau decat celalalt. Caci un om rau poate face infinit mai mult rau decat un animal.