Am primit un raspuns de la Moshe & Mordechai la leapsa noastra cu condusul tarii. Sunt mai multe idei interesante in postul de acolo, merita sa aruncati o privire. Noi, in orice caz, vrem sa raspundem.

Ideea noastra de principiu in privinta legilor era asta. Cat mai multe drepturi si libertati civile, pe de o parte, un sistem consistent de legi clare, fara discriminari, aplicate consecvent si intransigent, pe de alta parte. In nici un caz o relaxare a tuturor legilor. In unele cazuri (coruptie, deturnari de fonduri, trafic de influenta etc.) poate ar fi chiar nevoie de legi mai aspre.

Acum, e normal ca drepturile si libertatile civile care ni s-au parut noua mai importante sa nu i se para la fel de importante si altcuiva. Nu vrem sa fortam pe nimeni sa discute despre lucruri care nu i se par importante, asa ca o sa lasam la o parte cazul casatoriilor intre persoane de acelasi sex si discutia despre legalizarea drogurilor usoare.

In cazul prostitutiei si al eutanasiei lucrurile sunt, cum spune si Rabbi, complicate.

Pe scurt, cand vorbim despre prostitutie noi vorbim despre prestarea contra cost de servicii erotice/sexuale realizata de catre persoane adulte care au decis sa faca asta. O parte din regulile care functioneaza deja atunci cand e vorba de servicii care presupun o anumita intimitate intre prestator si client (servicii medicale, masaj etc.) se vor aplica si aici. Mai e nevoie, desigur, de o multime de alte reglementari specifice (un exemplu: folosirea obligatorie a unui prezervativ) si de schimbarea perceptiei societatii cu privire la persoanele care ofera astfel de servicii (partea asta ni se pare cea mai complicata).

In cazul eutanasiei e vorba, in mare, de dreptul de a-ti incheia viata in mod demn. Discutia e, intr-adevar, lunga si complicata, dar, spre deosebire de Rabbi, noi nu credem ca in discutie ar trebui sa conteze parerile cultelor religioase. Asta fiindca legile unui stat laic nu trebuie sa exprime nici o credinta religioasa. Cei care considera ca e un pacat sa iti inchei viata printr-o decizie personala, indiferent de stadiul de degradare in care te afli ca persoana, nu trebuie sa le interzica acest drept celor care nu le impartasesc credintele religioase. Statul nu trebuie sa impuna prin legi mantuirea (sau sa lupte impotriva pacatului), ci doar sa asigure un cadrul legal in care oamenii sa poata face tot ce doresc cu viata lor, atata timp cat nu incalca drepturile si libertatile altor oameni.

Suntem in dezacord cu Rabbi si in ce priveste reducerea varstei de vot la 16 ani. Argumentele noastre apar intr-un post mai vechi (aici). Pe scurt, daca ai dreptul sa muncesti de la 16 ani, pare unfair sa nu ai dreptul sa decizi in privinta modului in care vor fi folositi banii pe care ii platesti statului prin impozite. In plus, daca ne uitam la chestiile pe care trebuie sa le invete cineva la 16 ani vedem ca noi le acordam deja celor de 16 ani discernamantul de care ar avea nevoie pentru a putea vota in cunostinta de cauza.

Principiul general dupa care ne ghidam noi, cand e vorba de legi care afecteaza drepturile si libertatile oamenilor, e asta. Daca poti sa inlaturi o interdictie generala, e bine sa incerci sa faci asta, chiar daca dupa aia o sa ai nevoie de o multime de reglementari si de interdictii punctuale.

Daca poti, de pilda, sa inlaturi interdictia cu privire la consumul de droguri usoare, e ok. Sigur ca dupa aia vor veni interdictii de genul “nu la volan, nu in timpul serviciului, nu in orice loc public, nu mai devreme de 18 ani, fara reclame la asa ceva”, campanii de informare si educare si o multime de alte lucruri (in cazul asta particular s-ar putea, de pilda, sa ajungem la concluzia ca nu ne putem permite sa renuntam la interdictie fiindca n-avem bani sa aplicam tona de reglementari si actiuni de dupa aia).

Trecand mai departe, suntem de acord cu Moshe & Mordechai ca “minoritatile nu trebuie cocolosite”. Nu prin legi organice, in orice caz. Dar mai e nevoie de multe actiuni pentru ca minoritatile sa aiba acelasi statut ca si majoritatea, fiindca deocamdata nu il au.

Iar acum vine partea economica. Si aici Gramo avea, dincolo de exemplele concrete, o idee de principiu. Ideea era ca noi nu avem incredere ca statul poate “sa cunoasca nevoile oamenilor” si sa le satisfaca. N-avem incredere in nici un stat, si cu atat mai putin in al nostru. 🙂

Statul nu-i poate plati decent pe medici, de pilda. Iar oamenii ii platesc la negru, sub forma de spaga. Ce s-ar putea face aici? O solutie ar fi ca statul sa nu mai pretinda ca acopera toate serviciile medicale. Spitalele vor fi doar partial subventionate de stat, iar interventiile medicale vor fi platite pe fata.

Alt exemplu. Invatamantul nu poate fi “puternic subventionat”, fiindca nu sunt bani. Daca incerci sa te faci ca acoperi integral cheltuielile cu educatia studentilor, ii tii pe profesori in mizerie. In conditiile astea, solutia ar fi sa renunti la prefacatorie. Nu e vorba de a plati mai putini bani pentru invatamant, ci de a recunoaste ca nu poti plati suficienti bani. Iar acum, fie oamenii trebuie sa puna mai multi bani in palaria publica, bani care sa fie redistribuiti printr-un sistem complicat, ineficient, birocratic, facut pe genunchi si dupa ureche, fie trebuie sa-si rezolve singuri problema.

Fara specialisti n-o sa ramanem. Sunt deja o multime de studenti care isi permit sa faca doua facultati (pe una o platesc) sau sa invete la facultati particulare. Iar pentru cei care nu-si pot permite sa plateasca o taxa de studii exista si burse private, acordate de ONG-uri, si posibilitatea de a incheia contracte cu firme care sa le plateasca studiile si la care sa lucreze o perioada, dupa terminarea studiilor s.a.m.d. Plus ca motivatia de a-ti termina studiile e alta atunci cand platesti si bani din buzunar.

Inca un exemplu. Statul a platit in 2008 cam 27.5 milioane lei pentru rechizite scolare. Rechizite pentru aproape un milion de copii. (sursa aici). Cat vine asta? Mai putin de 30 de lei de copil pe an. Dar o parte din banii astia au fost cheltuiti, probabil, si cu salariile functionarilor publici care s-au ocupat de “problema rechizitelor”, asa ca s-ar putea sa vorbim, de fapt, de mai putini bani. Anyway, ce poti sa-ti iei de 30 de lei? Cateva creioane, doua caiete, un stilou, cerneala pentru un an de zile?

E limpede ca banii astia nu sunt suficienti, iar in spatele lor se ascunde o gramada de hartogarie. Si de ce trebuie sa plateasca pentru rechizite si oamenii care n-au copii (sau n-au copii de varsta scolara)? Nu e mai ok ca parintii sa le cumpere singuri rechizite copiilor, in loc sa astepte bani de la stat? Iar daca unora nu le ajung banii, nu e normal sa ii ajute vecinii, in comunitatea din care fac parte?

Rabi spune ca “educaţia este un drept şi nu un beneficiu”. Da, sigur. Nimeni nu-ti interzice sa mananci. E dreptul tau. Dar n-ar trebui sa fie nimeni obligat sa-ti plateasca masa.

Pe scurt, oamenii stiu mai bine ce probleme au si ce sa faca pentru a se ajuta unii pe altii. Am fi dispusi ca o parte din banii pe care ii platim la stat sa fie dati fara multa hartogarie unor comunitati locale (asociatiile de proprietari au personalitate juridca, de pilda) pentru ca acestea sa se organizeze mai bine si si sa se implice in rezolvarea problemelor oamenilor din comunitatea respectiva – sa stranga rechizite pentru copiii saraci, bunaoara. Sau sa dam bani pentru ca ong-urile care strang bani si acorda burse private pentru studentii saraci sa fie sprijinite si incurajate. Dar asta e deja altceva.

Deocamdata, insa, lucrurile stau fix pe dos. Uitati-va, de pilda, aici, daca vreti sa vedeti cati bani din bugetul asigurarilor sociale se duc la organizatii neguvernamentale.

Nu vrem sa lungim povestea, mai ales ca ne-am indepartat de postul la care raspundem. Rabbi vorbeste in incheiere si despre corporaţiile multi-naţionale, care “vin atunci când le convine şi pleacă atunci când îţi e greu”. Avem nevoie de investitori straini in economia romaneasca, asa ca trebuie sa ii incurajam sa vina aici prin niste politici economice adecvate. Dar avem impresia, atat cat ne pricepem, ca incurajarile astea au fost exprimate cam prost. In contractele dintre stat si investitorii straini, atunci cand statul plateste niste bani, ar trebui sa exista niste clauze cu privire la retragerea investitorilor. Daca se retrag dupa o perioada scurta (de cativa ani), de pilda, aia ar trebui sa dea inapoi niste bani primiti de la statul roman (sau cel putin o parte din bani). Si asa mai departe.

In fine, noi n-am spune ca diferentele dintre cum vad Gramo, pe de o parte, si Moshe & Mordechai, pe de alta, condusul tarii sunt diferentele dintre “un liberalism super-relaxat” si o “stanga aproape paternalista”. In tara condusa de Gramo, oamenii n-ar fi prea relaxati. Ar trebui sa fie mult mai responsabili, mai civilizati, sa ia mult mai in serios legile, sa se descurce in mai multe privinte fara ajutorul statului si sa se implice mai mult in actiuni sociale, sa se informeze mai bine si sa discute mai mult.

Nu suntem atat de idealisti incat sa ne inchipuim ca oamenii ar face asta de la sine. Ne gandim, mai degraba, ca daca ar fi pusi in situatia in care asta ar trebui sa faca, oamenii s-ar descurca. In orice caz, s-ar descurca mai bine decat un stat asistential.

Problema e insa ca in spatele diferentelor dintre ce spunem noi si ce spune Rabbi stau idei si doctrine politice diferite, iar la nivelul ala discutia e destul de sofisticata. Asa ca n-avem pretentia ca am reusit sa va aratam, cu lucrurile spuse acum, ca ideile noastre sunt mai bune decat cele ala lui Rabbi. Pentru asta ar fi nevoie de mai multe posturi. Dar, in fine, n-au intrat zilele in sac. 🙂