XI

Ceea ce numim spirit de discernamant, calitate datorita careia spunem despre cei ce o poseda ca sunt oameni cu judecata si spirit larg, este capacitatea de a judeca corect echitabilul. Ca dovada, spunem ca omul echitabil este mai mult decat orice inclinat spre toleranta si ca a fi echitabil echivaleaza in unele cazuri cu a manifesta un spirit tolerant. Spiritul tolerant este deci facultatea de a judeca corect ceea ce este echitabil; dar a judeca corect inseamna a considera echitabil ceea ce este cu adevarat.

Toate aceste dispozitii habituale converg, cum este de la sine inteles, spre acelasi lucru. In fond, discernamantul, capacitatea de intelegere, intelepciunea practica si intuitia intelectuala le atribuim acelorasi oameni, cand spunem despre ei ca au atins varsta discernamantului si intuitiei intelectuale, a intelepciunii practice si a capacitatii de intelegere. Caci toate aceste facultati au ca obiect termenii ultimi, adica domeniul cazurilor particulare; si a fi capabil sa judeci ceea ce intra in domeniul intelepciunii practice inseamna a fi, in acelasi timp, capabil de intelegere, bunavointa si spirit tolerant, actele echitabile constituind o trasatura comuna tuturor oamenilor de bine in relatiile lor cu altii. De altfel, orice obiect al actiunii intra in domeniul particularului si al termenilor ultimi, acestea fiind lucrurile pe care trebuie sa le cunoasca si posesorul intelepciunii practice; or, domeniul intelegerii si discernamantului il constituie obiectele actiunii, iar acestea sunt termenii ultimi.

Intelectul, la randul lui, are ca obiect termenii extremi in ambele sensuri (caci atat termenii primi cat si cei ultimi tin de domeniul intelectului si nu de cel al gandirii discursive): pe de o parte, el sesizeaza, prin demonstratie, termenii imobili si primi; pe de alta, in ordinea practicii, sesizeaza termenul ultim si contingent, adica premisa minora. Aceasta din urma este ea insasi principiu, si anume principiu final, caci individualul constituie punctul de plecare pentru atingerea universalului. Pentru perceperea individualului este deci necesar un simt, iar acest simt este intelectul.

De aceea, intelectul practic este in acelasi timp si principiu, si scop; caci aceleasi lucruri de la care pornesc demonstratiile constituie si obiectul concluziilor lor.

Acesta este si motivul pentru care calitatile despre care am vorbit mai sus trec drept naturale: nimeni nu este intelept de la natura, dar natura este cea care ne inzestreaza cu spirit de discernamant, capacitate de intelegere sau intuitie. Ca dovada, credem ca aceste calitati sunt asociate unor anumite varste, ca unei anumite varste ii corespund, de pilda, intuitia si discernamantul, ceea ce presupune ca natura este obarsia lor.

In consecinta, asa nedemonstrabile cum sunt, afirmatiile si opiniile oamenilor cu experienta, ale batranilor sau ale celor ce cugeta cu intelepciune, trebuie luate in seama nu mai putin decat demonstratiile, pentru ca experienta le-a dat un ochi sigur, cu care vad corect lucrurile.

Am stabilit deci, in cele de mai sus, natura intelepciunii practice si pe cea a intelepciunii speculative, obiectul fiecareia dintre ele, precum si faptul ca fiecare este virtutea unei alte parti a sufletului.