Gramo e o fiinta gregara. Pe net, cel putin. Asa ca era normal sa spere ca scriind pe blog o sa faca parte dintr-o comunitate, fie integrandu-se in una, fie formand o comunitate in jurul propriului blog. Nici una dintre chestiile astea n-au iesit, iar acum nici nu mai credem ca asa ceva e posibil.
Ceea ce nu inseamna ca nu credem in comunitati virtuale, desigur. Doar ca nu mai credem ca blogul e o cale catre asa ceva. Pentru noi, cel putin. Si iata de ce.
Ce-i aduna pe oameni la un loc? Pe net, interesele comune (in real life, oamenii care petrec impreuna un timp indelungat pot ajunge sa se ataseze unii de altii s.a.m.d. si sa formeze o “comunitate” chiar daca nu au prea multe interese in comun, dar pe net lucrurile nu stau chiar asa).
Din punctul asta de vedere, un blog “generalist” are mult mai putine sanse de a genera o comunitate decat un blog de nisa. Iar la noi, nici macar blogurile de nisa nu stau prea bine.
Poate lucrurile stau asa si fiindca cititorii principali ai blogurilor sunt tot bloggeri sau, oricum, oameni care citesc mai multe bloguri, fara sa isi petreaca prea mult timp pe vreunul dintre ele (urmarisem la un moment dat chestia asta in Woopra, un vizitator sta in medie cam 5 minute pe Gramo’s World).
Iar acum lucrurile incep sa se lege. E greu sa ai discutii misto in lipsa unei comunitati de oameni care discuta. E greu sa initiezi “actiuni sociale” fara sprijinul unei comunitati (singurele campanii care par sa aiba succes pe bloguri sunt cele platite), intr-o tara in care “implicare civica” sau “responsabilitate cetateneasca” sunt expresii cu un vag iz comunist.
Si e imposibil sa te faci auzit(a) fara o comunitate (posturile de aici care au avut, cat de cat, un ecou in blogosfera, au starnit reactii din partea altor bloggeri abia dupa ce au starnit o reactie in presa).
“Dar daca nu poti sa ai comunitatea ta, asta nu inseamna ca nu te poti integra intr-o comunitate existenta!” – Well, am incercat sa ne integram in “comunitatea” de pe WordPress, cand aveam blogul acolo. Si am mai incercat sa ne integram si in “meta-comunitatea” bloggerilor din ro, intrand in dialog cu toti cei cu care am crezut ca putem discuta.
Doar ca n-am reusit. Iar acum am renuntat, oricum, la ideea asta. Dar nu stim cati oameni simt ca fac parte dintr-o “comunitate de bloggeri”.
[sfarsitul partii a doua]
Of, e dificil de creat o comuniate.
Sunt deja cativa ani de cand observ si incerc sa inteleg ce inseamna lucrul cu o comunitate. Venind cu ideea comunista despre comunitate in State am descoperit o altfel de valoare a comuntatii… care semana cu ceea ce sperati voi sa creati. Numai ca am mai aflat ceva…pentru ca aceste comunitati sa existe trebuie ca cineva sa le sustina permanent. Stiu ca ideal ar fi ca toti membrii sa participe in si la acea comunitate dar asa ceva nu se intampla (as spune … nicaieri).
Mie mi se parcare ca Gramo are o comunitate foarte faina deoarece are oamenii care lucreaza la ea si lucreaza bine. ar oameni care revin periodic aici…Ideile care au prins viata pe si prin blogul acesta sunt dovada pentru asta. E o comunitatea mare? mica? vorbareata? dificila? s.a. ..pai asta trebuie analizat. Comuntatea online are alte masuri pentru succes decat comunitatile offline( si nu se rezuma la statistici). Voua chiar vi se pare asa de usor sa aduni oameni care sa citeasca atatea povesti? Incercarti numai sa va imaginati acceasi idee pusa in practica la o scoala de exemplu…(O vedeti cu ochii mintii pe profesoara care ii obliga pe copii sa citeasca ca asa TREBUIE!?)
Poate cei de la Gramo au insa asteptari mai mari de la comuntatea pe care au adunat-o langa ei…E normal si asta insa trebuie avut grija ca aceste asteptari sa fie si realista…Trebuie sa stiti cine face parte din comuniate, ce efort/sau nu fac ei ca sa participe, ce ii impiedica sa fie mai activi, sa vina cu inititive?
Am sa iau exemplu meu, doar cu titlu ilustrativ. Eu vin aici pentru ideile care mustesc dar cand dau peste gandurile filozofice ale lui Gramo-boy ma simt prost/proasta. Era o vreme cand imi placea si mie sa ma joc cu ideile prezentate si analizate filozofic (evident nu la un nivel inalt) dar he he …multe s-au schimbat de atunci. Uneori cand am timp citesc postarile acelea dar, evident ca nu ma simt in stare sa contribui cu un raspuns…iar uneori nu imi gasesc rabdarea sa citesc postul pana la capat…Cu si despre Gramo-kid alta e povestea :).
Un astfel de comportament ma scoate automat din comuntatea voastra?
@Glaudia S.: “Un astfel de comportament ma scoate automat din comuntatea voastra?” – o nu, bineinteles 🙂 dar uite un exemplu din care ar putea fi mai limpede de ce nu credem ca exista “comunitatea noastra”;
ai vorbit despre cititul povestilor; ne-am bucurat foarte mult ca s-au gasit cativa oameni dispusi sa se inregistreze citind povesti pentru copii nevazatori; dar foarte putini dintre ei au mai urmarit si dupa aceea ce se intampla cu “proiectul” respectiv (asta s-a vazut, de pilda, cand am postat filmuletele cu Ralu);
am facut parte amandoi din mai multe comunitati virtuale; in toate am intalnit acelasi lucru – cate un grup destul de stabil de oameni pe care ii gasesti in mod constant in acelasi loc, care interactioneaza intre ei s.a.m.d.
pe bloguri nu am prea intalnit asa ceva; blogurile se consuma frugal si sporadic, iar cititorii, in marea lor majoritate, isi schimba des meniul. 🙂
dar s-ar putea sa fie si vina noastra, dupa cum spui; o comunitate trebuie sustinuta, intr-adevar; si in afara de grupurile de entuziasti, comunitatile virtuale apar de obicei pe forumuri cu moderatori / administratori platiti sa lanseze subiecte de discutie, sa aprobe mesaje, sa raspunda la comentarii, sa ii tempereze pe troli s.a.m.d.
noi, din pacate, nu avem timp sa facem toate lucrurile astea 24 de ore din 24 🙁
Scuze ca revin dar nu m-ati convins ca nu aveti comunitate. Pot exista mai multe motive pentru care nu au fost reactii la filmuletul cu Ralu. Una dintre ele e, presupun, ca cei care au citit nu au intalnit niciodata o persoana oarba… nu au primit in dar o poveste de la ea. La unele gesturi ramai fara cuvinte…si aceats era un gest la care sa te incurci incercand sa ai o reactie. Nu fiti asa de duri cu cei care va citesc… chiar si intr-o comunitate lumea reactioneaza diferit.
Poate voi va doreati o comunitate foarte unita (only strong ties)? Probabil aveti voi mai multe suparari cu cei care va citesc si asta va da impresia ca nu aveti o comunitate. Dar eu tot spun ca atata timp cat poti sa realizezi ceva cu oameni pe care nu i-ai intalnit niciodata dar care cred in aceeasi idee ca tine ai aici ceva ce nu gasesti la marea majoritate a blogurilor noastre.
Probabil ca e mai usor sa pierzi un cititor de blog decat pe unul de forum dar si daca reusesti sa pastrezi un citior pe un blog ai realizat mai mult decat daca ai avea 5 cititori pe forum.
Blogurile aduna oamenii din colturi/lumi diferite. Sunt usi deschise pe care oamenii pe care ii asteptati le stiu deschise si le pot folosi oricand. Se mai si iese pe usile astea dar e atat de bine cand esti singur sau te plictisesti sau ti-e frig sau… si iti aduci aminte ca la Gramo e liber la ceai si la idei…
Tot gandindu-ma la voi mi-a venit in minte aceasta melodia. Sper sa nu va suparati pe mine.
O saptamana buna!
@Claudia S.: nu trebuie sa-ti ceri scuze; ne bucuram ca revii; si nici nu suntem prea suparaciosi;
Filmuletele cu Ralu erau o reactie la ceea ce au facut cei care au citit povesti pentru copii (Habarnam a fost un proiect destinat copiilor nevazatori). E un pic ciudat sa participi la un proiect dar sa nu te mai intereseze rezultatele lui. 🙂
“Probabil aveti voi mai multe suparari cu cei care va citesc” – nu avem suparari cu nimeni; doar ca am petrecut destul timp pe net incat sa stim cum functioneaza o comunitate virtuala (nu, nu confundam o comunitate virtuala cu o comunitate reala) si nu credem ca are rost sa ne imbatam cu apa rece;
in postul de aici am incercat sa analizam pe cat posibil obiectiv o situatie existenta, nu sa exprimam vreo reactie afectiva (suparare etc.)
multumim pentru melodie, a fost piesa favorita a lui G acum aproape 20 de ani.
o saptamana buna iti dorim si tie si te mai asteptam!