“In prima duminica din aprilie Mascarpone Vasili s-a hotarat sa faca reclama la undite” – asta ar fi un bun inceput pentru o povestire. Ar trebui explicat de ce pe domnul respectiv il chema Vasili si nu Vasile, de ce Mascarpone, cand toata lumea stie ca mascarpone e o branza, in ce sens “sa faca reclame” (adica sa joace in reclame sau sa le regizeze sau sa le plateasca sau ce altceva?), de ce e asa de interesant ca s-a hotarat sa faca reclame si, in fine, de ce tocmai la undite.

Dar nu vreau sa scriu acum o povestire. Important e sa observam un lucru. Daca as vrea sa scriu povestirea, n-ar trebui neaparat sa scriu ceva despre ce a facut Mascarpone imediat dupa ce a luat hotararea. As putea, desigur, sa scriu ca dupa aia s-a scarpinat in nas sau ca a plecat la buda sau alte chestii, dar n-as fi “obligat” sa fac asta. As fi “obligat”, in schimb, sa scriu ce a facut in privinta hotararii pe care a luat-o.

Dar as putea sa scriu, de pilda, ca a contactat o firma de casting, fara sa mai precizez ca a pus mana pe telefon, a format numarul, a spus “alo” si asa mai departe. Mascarpone insusi nu poate sa contacteze, pur si simplu, o firma de casting. El trebuie sa mai faca si alte actiuni, care sa se inlantuie intr-un anumit fel. Eu nu trebuie insa sa le descriu pe toate. Daca nu o fac, nu incalc nici o “regula narativa”.

Unde vreau sa ajung cu toate astea? Oamenii vorbesc de mult timp despre doua feluri de ratiune – una e ratiunea oamenilor de stiinta, ratiunea utilizata pentru cautarea adevarului; cealalta e ratiunea utilizata in scopuri practice, atunci cand trebuie sa luam decizii si sa actionam.

Bineinteles, unii s-au intrebat ce au astea doua in comun. Iar altii au gasit si niste raspunsuri. Exista oameni, daca nu i-am inteles complet aiurea, care sustin ca ambele se supun, de fapt, unui soi de reguli narative. Si omul de stiinta care cauta explicatia unui fenomen tese o povestire, si omul obisnuit, atunci cand ia o decizie practica, tot asta face – se gandeste la diferite continuari posibile ale povestii vietii lui (si eventual si a celor din jur) si alege continuarea cea mai bine legata din punct de vedere narativ.

Iar acum o sa vedeti unde vreau sa ajung. De curand, Gramo batea campii zicand ceva de genul:

Poate ca exista principii mai generale fata de care regulile rationamentelor valide, relatiile dintre propozitii si presupozitiile lor, relatiile dintre diferite acte de vorbire si relatiile dintre actiuni care se presupun unele pe altele sau “se cer” unele pe altele sa apara ca diferite cazuri particulare.

Ok, nu da bine sa te citezi singur, dar puteti sa treceti peste. Inchipuiti-va ca e vorba de fapt de doua persoane si una o citeaza pe cealalta! 🙂

Pe scurt, faza cu Mascarpone Vasili arata ca problema lui Gramo nu are legatura cu ratiunea pura si cu ratiunea practica. Si nu poate fi rezolvata introducand niste “reguli narative” (orice ar insemna asta), fiindca nu e vorba despre felul in care se pot insirui rational descrierile unor actiuni, ci despre felul in care se pot insirui rational actiunile insele.

Sigur, cu asta n-am facut nici un pas catre solutie, dar e mai limpede care e problema.

E ca atunci cand observi fenomene magnetice si fenomene electrice si inca nu s-a descoperit electromagnetismul si vrei sa vezi ce au in comun. Ce au in comun insiruirile rationale de ganduri (exprimate in propozitii) si insiruirile rationale de actiuni?

Asta e intrebarea. Din pacate, nu stim pe nimeni care sa isi fi pus macar intrebarea asta, darmite sa fi dat si un raspuns. Aici Gramo sta mai rau decat un detectiv sau un diagnostician (ambii rationeaza mergand de la efecte la cauze, folosind niste regularitati cunoscute anterior). Well, what the heck! Tot n-aveam ceva mai bun de facut. 🙂