Unii oameni vorbesc cu animalele lor de companie. Gramo, pentru a lua un exemplu la intamplare, vorbeste cu pisica din dotare. Dar acum, ar fi ciudat sa vorbim doar cu pisica de acasa, iar pe pisicile de pe strada sa le ignoram.
Ar arata ca si cand am fi suparati pe ele, ceea ce ar fi aiurea. Deci vorbim si cu pisicile de pe strada. Si cu diversi catei. Obiceiul asta de a vorbi cu animalele ne-a pus azi pe ganduri.
In fond, noi nu ne inchipuim ca pisica intelege tot ce ii spunem. Intelege ceva atunci cand ii spunem chestii de genul “nu e voie”, “stai cuminte”, “bravo”, “foarte rau”, “esti o pisica rea”, “draguto!”, “uite ce ai facut!” s.a.
Adica poate sa distinga, in mare, intre doua situatii: cea in care ii dam un feedback pozitiv si cea in care ii dam un feedback negativ. Daca roade sireturile la bocanci si aude “ma pisica, nu e voie!”, se opreste.
Dar nu e ca si cand ar intelege cuvintele (uneori e suficient sa auda “ma pisica!” sau “ma!” si se opreste din ce face). Daca a ramas singura cateva ore in casa, degeaba o intrebam ce a facut in perioada in care am fost plecati. Ea nu intelege ce o intrebam. Nu are cum sa stie ce vrem de la ea (sa ne povesteasca despre ce a facut).
Si atunci, de ce ii spunem astfel de lucruri? Ce ii face pe oameni sa le spuna animalelor diverse lucruri, desi in unele cazuri e limpede ca acestea nu au cum sa inteleaga ce li se spune si nici cum sa raspunda?
Exista oameni care le vorbesc si copacilor. Fara sa fie nebuni. Nu se asteapta, bineinteles, ca vreun copac sa le raspunda. Daca am vrea, am putea vorbi si cu o bicicleta. Sau cu o piatra. E interesant ca nu e greu sa facem asta.
Nu ne vine peste mana, nu ne impiedica rusinea. Intr-un fel, stim ca nu vorbim “cu adevarat”. Dar ne putem purta ca si cand am vorbi foarte serios.
Voiam sa intelegem chestia asta, dupa care ne-am amintit de felul in care vorbesc copiii cu papusile sau masinutele. Cand eram copii am facut toti asta – am vorbit cu diferite obiecte, ba chiar cu personaje imaginare.
Poate am facut o casuta din cuburi si ne-am inchipuit ca acolo locuieste cineva – un om – si ne-am apucat sa ii spunem diverse lucruri. In cazul asta nu vorbeam, propriu-zis, cu cuburile. Dar in alte cazuri am vorbit si cu obiectele.
Poate ca atunci cand suntem mari si vorbim cu animalele sau cu pasarile (sau cu bebelusii) repetam, intr-un fel, niste episoade asemanatoare din copilarie.
Bine, nu stim cum e de fapt, ziceam doar ca la asta ne-am gandit. Iar apoi am trecut la altceva. Ne-am intrebat cum se face ca unor oameni le vine foarte usor sa li se destainuie pisicilor sau cainilor sau porumbeilor sau pestilor congelati, dar nu le vine sa le vorbeasca ingerilor sau sfintilor sau lui Dumnezeu.
Ei (sau macar unii dintre ei) ar putea raspunde: “pai e o mare diferenta! pisica nu ma intelege cu adevarat, dar ea exista, in timp ce Dumnezeu nu exista; eu nu cred in el.”
Si totusi, de ce e o diferenta atat de mare? Daca tu crezi ca nu exista Dumnezeu, asta nu inseamna decat ca crezi ca nu te poate auzi, nu poate intelege ce-i spui si nu iti va raspunde. Dar si despre pisica crezi ca nu poate intelege si ca nu iti va raspunde. Si totusi ei ii vorbesti!
Pisica nu e o persoana. Atunci cand ii vorbesti unei pisici, nu ii vorbesti nici unei persoane. La fel, daca ii vorbesti unei frunze. Iar daca nu crezi in Dumnezeu, atunci lucrurile stau la fel. Daca i-ai vorbi, nu i-ai vorbi nici unei persoane. Dar nu ii vorbesti.
Iar acum interlocutorul ar putea replica “Aaaa, daca tot ceea ce vrei e sa vorbesc cu Dumnezeu asa cum vorbesc cu Omul paianjen, atunci nu e nici o problema. Am avut in copilarie prieteni imaginari. Am vorbit cu personaje din carti sau din filme. Pot sa fac asta, dar nu vad la ce bun.”
In punctul asta discutia s-a infundat. Asa ca am luat-o intr-o alta directie. Ne-am gandit la oamenii care le vorbesc prietenilor sau rudelor care nu mai sunt in viata. Cred neaparat toti cei care fac asta ca prietenii sau rudele lor continua sa traiasca dupa moarte?
Probabil ca nu. Si totusi, cand ii mai adresezi niste ganduri unui prieten mort nu e ca si cand i-ai vorbi unui prieten imaginar.
Iar apoi am inceput sa ne gandim la alte lucruri. In special la ideea de prezenta virtuala. Dar nu va mai plictisim cu ele.
La mine la birou se practică la scară largă vorbitul cu pc-urile şi/sau programele de pe ele. Din când în când se mai aude din partea mea un „cât de măgaaaar eşti!”, iar ţinta predilectă a colegei e office, căruia îi mărturiseşte „Te urâsc!” sau „Nu vreau să te mai văd în faţa ochilor!”
We’re hopeless 😀
şi eu vorbesc cu Pulică, de parcă mi-ar fi popă confesor (tot e el negru!), şi vorbesc cu diverse obiecte pe care le manipulez pe moment.
De ce ati pus ca titlu “Parteneri de dialog”?
Vorbiti de pisici, copaci, ingeri, rude care nu mai sunt in viata, D-zeu. Ne putem adresa acestor entitati, cu unele putem comunica (ex.: cu pisica). Putem insa “dialoga” cu ele?
@Lorena Daca printr-o stranie mutatie neuronala Pulica dobandeste darul vorbirii, ai incurcat-o. 🙂 Va scrie o carte intitulata “Confesiunile Lorenei sau Cate ii sunt date sa auda motanului unei scriitoare” – si ce best-seller va fi…
Supraevaluezi dialogurile reale, sau dimpotriva.
Eu vorbesc cu semaforul : “Hai, mai, fa-te verde, hai, verde, verde, verde… ” si cu pc-ul, normal :D.
Cu animalutele vorbesc chiar destul de mjult, si subscriu la majoritatea observatiilor voastre.
@serban ionita: Yep, putem dialoga cu “entitatile”. Pisica mea, de exemplu, era o persoana (pentru ca eu o consideram o persoana) si cand vorbeam cu ea imi raspundea: mirr-mirr, pe diverse tonuri chiar. Daca nu ii acordam atentie sau suficient respect (de exemplu ridicam tonul la “nu ai voie acolo!”) imi intorcea spatele si nu mai statea de vorba cu mine cu orele. Very hurtful.
@gramo: “pisica nu ma intelege cu adevarat” — hehe, de fapt, pana la urma cine ne intelege cu adevarat? Ma uit la unele comentarii la voi si la altii si uneori imi zic ca o pisica ar fi inteles mai bine 🙂
Ar fi culmea sa nu vorbesc cu bestia! Doar ca e cam nesimtita si nu prea ma asculta. De cele mai multe ori se plictiseste repede si se culca.
Mai vorbesc cu personajele din carti sau cu autorii. Cel mai des vorbesc cu acele carti care nu-mi plac: “Oare de ce imi pierd vremea cu tine?” sau “Cine naiba m-a pus sa te cumpar?” sau “Mai am inca X pagini?!” 🙂
@Doru: Oare daca suita de office ar fi o tipa, cum ar arata? 🙂
@Lorena: aaaa, sa vezi cum e sa vorbesti cu un peste congelat in timp ce il cureti de solzi si maruntaie! e o experienta care nu se compara cu nimic altceva! 🙂
@serban ionita: 10x pentru observatie, am modificat titlul!
@Raluca Hippie: am auzit de un domn foarte respectabil care vorbea cu cartofii din gradina: “ati crescut destul de mari anul asta, bravo!” 🙂
@ionuca: “mai am inca X pagini de citit din tine!” – asta suna funny!
offtopic: sry pt azi, ramo lucră maine si a trebuit sa mergem azi la razvan; am zis ca poate va prindem (pe tine si pe laura) si te-am sunat, dar n-am reusit sa te prindem si dupa aia ne-am dus acasa 🙁
Si maica-mea vorbeste cu pisica, si de la ea am capatat si eu acest obicei. Dar pisica ii raspunde, la orice ii spune sau il intreaba, zice “Mrrraw”, sau “Miau”, sau “Mi” daca nu are chef de vorba. Nu-i pune niciodata intrebari complicate 😛 Si se inteleg de minune 🙂
şerban ioniţă: Pulică mă iubeşte cu adevărat. e singura iubire în care am încredere sută la sută. o simt din felul în care se uită la mine când plec de acasă. din felul în care se trezeşte din cel mai adânc somn dacă ies din încăpere, şi mă urmează. din felul în care îmi simte amărăciunea/durerea/boala. de-asta vorbesc atât de deschis cu el.
gramo: cred că e o experienţă de neuitat. eu nu ştiu să gătesc, aşa că mă rezum să vorbesc cu cutia de musli, cu rotiţa de caşcaval şi cu caserola de salată gata făcută.
Asta e un comentariu “cool”, cu un usor aer de gluma, vorbind in majoritatea cazurilor despre pisica, si care demonstreaza ca nici o problema nu ma anima incat sa dau un raspuns care sa ma implice doamne fereste intr-o disputa, pentru ca asa da bine.
@KamZara: Da, si Gramo-cat ne mai gratuleaza uneori cu o miorlaitura de raspuns. De obicei, pe baza intonatiei si a expresiei pe care o are cand scoate miorlaitura respectiva, traducem ceea ce spune prin “Wtf!?”
Si atunci dialogul functioneaza in felul urmator:
Gramo: – Mai, corporatisto pisi, de ce ai scos gunoiul din galeata si l-ai imprastiat prin toata casa?
Gramo-cat: – Miorlau!? (in traducere: “Wtf!?”)
Gramo: – Te faci ca nu stii despre ce vorbesc, eh? Uite, asta! (aratand gunoiul cu degetul)
Gramo-cat: – Miau!? (in traducere: “Wtf!?”)
Gramo: – Nu e frumos sa traiesti in mizerie! Daca ai sta singura, tot asa ai face?
Gramo-cat: – Mi-aooo!? (in traducere: “Wtf!?”)
Gramo: – Ok, nu ziceam ca o sa stai singura sau ceva. Dar e urat sa faci asa. Ai mancarea ta in strachinuta, de ce trebuie sa scotocesti in gunoi ca o maidaneza?
Gramo-cat: – Miorlauuuu!? (in traducere: “Wtf!?”)
Gramo: – N-avem prejudecati fata de maidaneze, nu ne intelege gresit!
etc.
@Lorena: pai, deh, nu degeaba se spune ca animalele si copiii iubesc cel mai frumos, pentru ca neconditionat.
@Prezenta virtuala: scuze, n-am inteles ce vrei sa spui; despre care comentariu vorbesti?
Chiar al meu. In loc sa elaborez, am enumerat elementele pe care trebuie sa le contina.
As propune o discutie pe tema ultimelor trei paragrafe…chiar e impresionant…
@Prezenta virtuala: a, lol! 🙂
@Tiarantos: pai, pentru asta sunt comentariile, sa discutam!