Pisica sta si isi linge blana. E noapte. Soarele a apus de ceva timp. M-am apucat sa scriu. Propozitii scurte. Unele nici nu sunt propozitii. O insiruire de cuvinte. De ce? Nu stiu. Pe masa sunt tot felul de obiecte. Pisica isi linge acum labele. Sta in pat.

Odata am scris: “Pisica mea sta in pat / lumea-i de hartie / sa calci incet, dar si-apasat / nimeni sa nu stie.” Nu aveam nici o pisica. S-au adunat cam multe lucruri pe masa. De unele nu e nevoie. “Unde vrei sa ajungi?” Nicaieri. Nu mi-am propus sa ajung nicaieri. Mi-am propus un singur lucru acum. Sa nu scriu propozitii prea lungi.

Propozitiile lungi sunt obositoare. Multe dintre ele contin o gramada de prostii. Oamenii vorbesc prea mult. Se intreaba unii pe altii ce mai fac doar din politete. Barfesc. Deapana amintiri de care nu-i pasa nimanui. Incearca sa fie simpatici. Sau originali.

Incearca sa treaca drept firi elevate. Apoi se dau de gol. As vrea sa inventez un alt fel de a vorbi. Simplu. Direct. Fara sfortari penibile. Fara deraieri inutile. Scurt. Dar nu laconic. Fara aluzii. Si fara aforisme.

N-o sa inventez nimic, desigur. Nu poti schimba felul de a vorbi al oamenilor. Acum pisica a adormit. Respira egal. Ea e mult mai eficienta. A scapat de “buna dimineata!”, “ce mai faci?”, “ooo, ce frumos e afara!”

Oare n-ar fi oamenii mai fericiti daca ar mieuna? Ce atatea cuvinte? Unul ar fi de ajuns. Miau! In loc de salut, multumesc, luati loc va rog, la revedere, te iubesc, condoleante si altele. Totul ar sta in intonatie. Toate propozitiile ar fi scurte. Ar avea un singur cuvant.

Probabil ca nu ar merge. Ar fi greu sa distingem intre partide politice. Dar cel mai greu le-ar fi probabil matematicienilor.