Citatul ala din Cioran se potriveste, intr-adevar (weird, nu?), cu povestea din zilele noastre. Avem blog. Ceea ce nu inseamna ca avem un suflet-afis, ca ne spovedim pe net s.a.m.d. Adica, in fine, mai povestim ce-am facut, mai vorbim despre ce simtim, mai facem schimb de impresii despre carti, muzica, filme, jurnalisti si retete de mancare, dar nu e ca si cand n-am avea secrete.
Poate nu sunt secrete apasatoare. Si de fapt, de ce ar trebui sa fie? Ce e asa extraordinar sa ai niste secrete care sa te chinuie? De ce ar fi bine sa fie asa? Mr. Cioran o spune de parca toata lumea ar trebui sa fie de acord cu asta, desigur, dar se bazeaza pe ceva?
In plus, felul in care vede spovedania e cam nashpa. Un credincios care se spovedeste nu se gandeste ca o face in scop terapeutic. Ce isi doreste el nu e sa se simta bine, ci sa isi recunoasca greselile (sau pacatele, in fine), indiferent daca o sa se simta mai bine dupa aia sau nu.
Recunoasterea propriilor pacate joaca un rol esential in relatia credinciosului cu Dumnezeu. De altfel, recunoasterea propriilor greseli joaca un rol important si in relatiile dintre oameni. E fain sa recunosti ca ai gresit, e o chestie pe care o fac oamenii care tin la niste principii.
Ok, secretele nu privesc doar niste greseli pe care n-ai vrea sa le recunosti. Unele secrete n-au “greutate morala”. Dar Cioran pare, oricum, sa distorsioneze totul. Sigur, scrie foarte frumos, dar nu ne-a convins. Mai bine sa-l lasam cu ale lui.
La cealalta poveste ne-am gandit mult mai serios. Fiindca nu spune nimeni ca nu ne prind bine teatrele, studiile istorice, romanele, muzeele de arta sau revistele culturale. Dar problema apare atunci cand vorbim despre bani publici si despre cum ar trebui sa fie cheltuiti.
Putem sa-i obligam pe toti oamenii sa plateasca impozite pentru intretinerea Ateneului sau a MNAC-ului? Sau pentru ca un oarecare istoric sa scrie o carte despre niste intamplari de acum o gramada de ani? E ok sa cheltuim bani publici pentru ca niste oameni sa isi satisfaca tot felul de curiozitati metafizice?
Asta era problema pe care si-o punea Gramo. Fiindca, dintr-un punct de vedere, lucrurile arata ca si cand i-am pune pe toti membrii societatii sa plateasca pentru niste capricii. Nu avem bani suficienti pentru drumuri, politie, sanatate publica, dar le platim studiile catorva oameni care vor sa invete, de pilda, sa cante la piculina.
E ok sa-i obligam pe toti membrii societatii la asemenea cheltuieli? Oblia parea sa spuna ca e ok, daca n-am inteles-o gresit. Gramo ar vrea sa spuna acelasi lucru, dar nu reuseste sa gaseasca argumente deocamdata. De aia chiar voiam sa stim ce cred si alti oameni, mai ales cei care nu ar fi dispusi sa plateasca pentru tot felul de “capricii culturale”.
In lipsa unor reactii mai consistente, am incercat sa ne inchipuim ce ar spune oamenii respectivi, dar acum s-a facut cam tarziu. Poate mai vorbim, daca aveti chef.
in primul si in primul rind: casa de piatra, aici la adresa cea noua!
la capitolul umanioare, discutia e foaaaaarte vasta. o sa bag si eu niste fitile, sa vedem daca scapara ‘au ba, din domeniul la care ma pricep.
1. mi se pare stupid sa mai finantezi, in ziua de azi, publicarea de literatura contemporana. si totusi, se practica.
2. mi se pare absurd sa bagi bani publici in proslavirea lui eminescu. sau sa finantezi a nshpea editie a antumelor eminesciene, in conditiile in care n-avem o editie caragiale completa, de-un paregzamplu.
3. mi se pare aiurea (si de prost gust) sa finantezi scrierile lui eugen simion (majoritatea reeditari, cita vreme omul a incetat demult a mai fi original) de la buget, in vreme ce criticii tineri, citi or mai fi, depind de concursuri de debut finantate de edituri marinimoase.
4. mi se pare total naspa sa mai finantezi de la buget reviste culturale prafuite si provinciale. ma indoiesc sincer ca, de pilda, re-publik primeste vreun chior de la buget. sau nou-nascuta editie romaneasca a NYTBR…
este absolut incredibil, dar eu azi noapte am visat despre niste oameni, din care ma gaseam parte – oamenii “suflete afis” (exact la fel numiti!!). niste oameni ciudati, sau cel putin perceputi ca niste ciudati, care isi carau sufletul dupa ei nu inauntru, nu intr-o bocceluta ci pictat, la vedere, transparent si deschis. oriunde se miscau, orice faceau sufletul lor era acolo la vedere … integral. si era bine, era un sentiment de intreg, dar era si greu … pentru ca poate sufletul aratat permanent si integral e tare greu de dus. da … am dat pe spate cind am citit in dimineata asta insemnarea voastra 🙂
legat de cioran.
cel care se spovedeste urmareste intotdeauna un efect eliberator. nu urmareste “decat” iertarea pacatelor cel pentru care spovedania e o obligatie sociala oarecare.
m-a surprins insa felul in care ai facut urmatoarea deductie: “e fain e sa recunosti ca ai gresit” (prin extrapolare de la relatiile umane, la cele divine).
ok. e fain sa-ti recunosti greseala fata de semeni, dar sa fii senin (e fain), atunci cand te caiesti fata de Dumnezeu, nu cred ca e o atitudine. o fi “fain” fata de oameni, in relatiile cu ei, dar in relatia cu Dumnezeu esti oleaca mai incordat si mai incarcat de sacralitate.
in fond, sa te caiesti pentru greselile tale ar putea fi mai important decat chiar greselile. aici apar lacrimile, regretul, pocainta. efectul de terapie. adica, cioran…
de ce nu mi-a aparut comentariul?
@hnu: bune fitile! mai era parca la un moment dat o discutie cu Institutul Cultural Roman… in orice caz, pe omul care se impotriveste “sponsorizarii” umanioarelor din bani publici mi-l inchipui spunand ceva de genul:
@i-dana: tare coincidenta! probabil e vina lui cioran! 🙂
@dinu decuble: “fain” era acolo in contextul unei evaluari, nu al descrierii vreunei stari sufletesti. 🙂
p.s.: prima data ca scrii un comentariu trebuie sa fie aprobat ca sa apara pe blog; urmatoarele comentarii apar imediat.
N-am putea construi un argument in favoarea diversitatii culturale dupa modelul celui privitor la diversitatea biologica? Intr-al doilea se poate zice asa: nu doar fundatiile trebuie sa se implice in salvarea speciilor pe cale de disparitie; statele pe al caror teritoriu se gasesc ele – si de fapt toate statele lumii – poarta o anumita responsabilitate. Diversitatea biologica este in sine o valoare – este “patrimoniul” naturii. Acesta ne poate oferi mereu material biologic in vederea imbunatatirii speciilor “domesticite”.
Asa cum exista o interdependenta genetica, exista si una culturala. Poti zice: medicul este util iar muzicianul nu; doar primul merita o facultate de stat, nu si al doilea. Dar mie mi-ar fi frica sa intru intr-un spital in care toti medicii, fara exceptie, n-au ascultat la viata lor decat manele. Sau, si mai rau, interpretari diletante din Bach ale unor unor formatii de amatori – ce primesc din cand in cand fonduri de la cateva doamne mai in varsta…
@serban ionita: daca singurul chirurg din lume care ar putea sa-ti salveze viata ar fi fan Stefan de la Barbulesti, te-ai opera sau “ai da zile de la tine”? 🙂
“Singurul chirurg din lume care ar putea sa-mi salveze viata” e o abstractiune. In real world vor exista mereu mai multi chirurgi capabili sa-mi salveze viata. Oricum, ideea era ca un chirurg devine bun daca are profesori buni de chirurgie, care la randul lor au avut profesori buni, etc. Din perspectiva istorica, Bach a influentat chirurgia mai mult decat manelistii, chiar si in cazul in care toti chirurgii de astazi ar asculta exclusiv manele.
Agricultorii destelenind complet jungla tropicala, ateii daramand Vaticanul pt. a construi cladiri de birouri, chirurgii manelisti retezand cu bisturiul fondurile universitatii de muzica – iata 3 ipotetice solutii ale “eficientizarii” extreme. Ar fi, totusi, dovezi ale prostiei extreme.
Iar daca ar avea loc un razboi global, si ar scapa un singur chirurg – al vostru – i-as permite lui Stefan de la Barbulesti sa-l opereze pe Serban de la Bucuresti. 🙂