[textul pe care il comentez se afla aici]

In capitolul asta Aristotel spune inca odata: stiti, asta nu e un curs teoretic, ci un curs practic; nu ne intereseaza in primul rand, de pilda, sa intelegem ce e virtutea, ci sa devenim virtuosi. Pe de alta parte, tot el parea sa spuna ca nu poti fi un om bun daca nu intelegi ce e binele. Sau asta spunea Platon? Well, nu e important cine o spunea. Nu pot sa nu ma intreb: Cum poti invata sa fii bun fara sa stii ce inseamna “sa fii bun”?

Sigur, poti fi “dresat” sa te porti intr-un anumit fel. Cineva iti da peste gura de fiecare data cand calomniezi sau jignesti o alta persoana, sa zicem. Pana cand te obisnuiesti sa nu mai faci asta. Fie nu iti mai vine, fie iti vine, dar te obisnuiesti sa te abtii. Nu conteaza. Dar nu e ca si cand tu ai fi devenit mai bun.

De ce nu e la fel? Fiindca tu nu vrei sa fii bun, atunci cand te abtii sa ii calomniezi pe altii. O faci datorita palmelor primite peste gura (sau datorita proceselor de calomnie care te-au adus in sapa de lemn 🙂 ). Iar ca sa vrei (varianta: sa intentionezi) sa fii bun trebuie sa stii ce vrei. Adica sa intelegi ce inseamna sa fii bun.

Nu pot sa-mi doresc sa fiu scrictomplici fiindca nu stiu ce inseamna asta. Si atunci? Poti deveni virtuos fara sa stii ce e virtutea?

Nu stiu ce ar raspunde Aristotel aici. El trece insa mai departe si spune ca trebuie sa cercetam actiunile. De ce? Fiindca ne vom forma virtuti etice (iar la el aici nu e vorba de moralitate si de bine, cred) doar pe baza unor “exercitii”. Iar exercitiile constau in situatii de viata si actiuni ale noastre.

Iar acum introduce un principiu al actiunilor: regula dreapta. Dar inainte de a spune ce e regula asta spune ca o sa vorbeasca la modul foarte general. Aici mi s-a parut ca e ceva interesant. Sunt multi oameni care iau cate o “regula morala” de genul “sa nu minti” si gasesc o situatie speciala in care poate ar fi ok sa minti s.a.m.d.

Cu toate astea, nu e ca si cand indemnul de a nu minti nu e bun la nimic, doar fiindca nu e ca o lege a naturii care da seama de toate fenomenele, fara exceptie 🙂 In fine, asta s-ar putea sa nu aiba neaparat legatura cu Aristotel, revin la text.

Aristotel incepe sa vorbeasca despre insuficienta si exces. Ambele sunt rele, dupa cum reiese si din intelesul cuvintelor respective 🙂 “Prea putin” si “prea mult” nu inseamna niciodata “atata cat trebuie”. Aici apare si o analogie. Exista insuficienta si exces in natura (am mancat prea putin – am mancat prea mult), dar si in ce priveste niste trasaturi de caracter (nu te bucuri de nici o placere – urmaresti placerile prea mult).

Aici s-ar putea spune, poate: dar nu in toate cazurile lucrurile pot fi judecate asa. Cum ar fi sa zici: “o tara nu trebuie sa aiba nici prea multi politicieni corupti, nici prea putini”? 🙂 Vreau sa spun: privind lucrurile din avion, schema asta a lui Aristotel cu insuficienta si excesul nu pare sa se aplice in toate cazurile. Atunci, ce urmareste cu ea?

Din ultimul paragraf nu se intelege ce urmareste. De altfel, din ultimul paragraf nu am inteles prea multe. Mai recitesc, mai ma gandesc, mai vb (speranta de viata a lui Gramo e pe undeva pe la 40-50 de ani de acum inainte, deci mai e timp 🙂 ).