Sunt insemnari care au legatura, mai mult sau mai putin, cu un articol la care lucrez in perioada asta. Sunt constient de faptul ca seamna, ca stil, cu unele insemnari facute de Wittgenstein (poate si fiindca am recitit insemnarile lui din perioada 1914-1916, in traducerea lui Catalin Cioaba), dar nu cred ca lucrul asta are vreo importanta. Textele pe care le consider publicabile nu arata asa.
Nu merge sa spun “Iti ordon si te rog sa…” (vezi Searle si Vanderveken, pp. 148-9)
*
Am invatat limbajul facand diferite lucruri si auzind / scotand sunete. Replica: “Dar relatiile logice nu au aparut decat atunci cand am rostit si inteles propozitii.” Cum asa? Am invatat folosirea lui “nu” si pe cea a lui “si”, de pilda, intr-un mod diferit? Trebuie sa o fi invatat la fel. Daca am invatat “mar” in contextele in care am folosit mere, atunci trebuie sa fi invatat “nu” in contextele in care unele actiuni se opuneau altor actiuni.
“Nu iti promit ca…” – as putea spune asta pentru a refuza invitatia de a promite ceva (parintii ma roaga sa le promit ca nu voi mai lipsi de la ore, eu refuz) sau pentru a-i atrage atentia cuiva ca nu ma angajez fata de o actiune in maniera promisiunii, ca nu sunt sigur asupra rezultatelor unei actiuni s.a.m.d. (vezi “Nu iti promit ca o sa te vizitez maine, dar o sa incerc.” si “O sa pun o vorba buna pentru tine, dar nu iti promit ca vei fi angajat.”)
Pot sa refuz si altceva decat o invitatie? “Refuz o rugaminte.” – Dar nu refuz rugamintea, propriu-zis. Refuz sa o indeplinesc. “S-ar putea spune, la fel, ca nu refuz invitatia, ci refuz sa-i dau curs.” Iar acum s-ar putea spune ca ne incurcam in cuvinte.
Direction of fit – cum se poate aplica asta la actiuni non-verbale?
*
“biberonul de lapte” si “biberonul de ceai” – atunci cand utilizarea obiectelor s-a schimbat, expresiile si-au pierdut intelesul; si l-ar fi pierdut si daca mai aveam posibilitatea de a distinge fizic cele doua biberoane (tetina cu orificiu mai larg / mai stramt)?
*
E interesanta ideea lui Heidegger ca obiectele nu ni se prezinta in primul rand ca “obiecte de studiu”. Mai intai le folosim. Exact asta ar spune si Wittgenstein despre cuvinte.
*
Scot o tigara din pachet si o pun in gura. Persoana de langa mine scoate o bricheta si mi-o aprinde. Dupa Grice, daca eu am avut intentia ca persoana de langa mine sa-mi aprinda tigara fiindca observa ca eu am aceasta intentie, atunci gestul meu de a scoate tigara (insotit, eventual, de o anumita privire si mimica) i-a comunicat ceva celuilalt.
Uneori ii pot comunica celuilalt printr-un asemenea gest ca doresc sa-mi aprinda tigara. Alteori actiunea lui o urmeaza pe a mea in virtutea unor reguli sociale (cavalerism etc.) sau in virtutea obisnuintei, pur si simplu. Gestul respectiv e un gest de comunicare sau nu, dar nu in functie de intentiile mele, ci de contextul in care e realizat. Aici e vorba de reguli, exprimate ca succesiuni de actiuni s.a.m.d.
Invatatoarea incepe o propozitie iar elevii trebuie sa o termine. Sau: invatatoarea rosteste primele silabe ale unui cuvant, iar elevii trebuie sa le rosteasca pe ultimele. Rostirea sunetelor “capri” nu este comanda ‘Spune “oara”!’. Si nu devine aceasta comanda nici macar daca profesoara intentioneaza ca elevii sa spuna “oara” si intentioneaza, in plus, ca ei sa vada ca ea intentioneaza asta si sa spuna “oara” pentru ca vad ca ea intentioneaza asta.
Dupa Grice, daca politistul i-ar face semn cu bastonul soferului sa se opreasca si ar striga, in acelasi timp, “Continuati deplasarea!”, el s-ar contrazice, in sens propriu. Dar daca s-ar aseza in calea masinii si ar striga “Continuati deplasarea!”, atunci nu s-ar mai contrazice, fiindca prima actiune nu mai comunica nimic, ci vizeaza oprirea masinii printr-un mecanism cauzal.
*
Peirce: “A gandi inseamna a actiona. Gandirea e actiunea care are ca scop producerea opiniilor. Iar opiniile sunt dispozitii de comportament.” (nu e chiar un citat, dar astea sunt ideile). Ultima parte suna ciudat, daca nu iei in considerare si comportamentul verbal. Pot avea opinia ca p fara sa fiu vreodata dispus sa opinez ca p? (ups, am uitat ce scriam mai demult despre opinii inconstiente)
*
Pot sa bat un cui cu ciocanul si apoi sa il scot cu clestele fara ca actiunile mele sa se opuna in vreun fel. Poate in felul asta, in lipsa altor unelte, creez locul in care voi putea insuruba intr-o bucata de lemn de esenta tare un holtzsurub. In multe cazuri, daca nu cumva in toate, pot fi imaginate situatii in care actiuni care de obicei se opun sunt integrate intr-o secventa coerenta de actiuni. Dar a afirma ca p si a nega ca p nu par sa aiba aceasta caracteristica.
Si totusi, in cadrul unui argument prin reducere la absurd pot sa asum p pentru a sustine ~p.
*
A numai daca B – e mai usor de vazut cum si-ar putea forma cineva un concept al cauzalitatii manipuland obiecte (v. si expresia “mecanism cauzal”); e mai greu de vazut cum si-ar forma cineva un “concept” al conditionarii necesare prin manipularea obiectelor / realizand doar actiuni care nu comunica nimic (non-verbale, that is);
sigur, eu nu vreau sa spun: asa se petrec efectiv lucrurile, conceptele logice (sau niste rudimente ale lor) se pot forma inaintea dezvoltarii propriu-zise a limbajului; eu vreau sa spun: realizarea unor actiuni e o conditie necesara si suficienta a formarii conceptelor logice;
conditiile de posibilitate ale lui Kant sunt conditiile necesare din analizele / reconstructiile filosofice mai noi, nu? dar conditiile suficiente?
revenind, A -> B se poate citi in doua feluri:
(1) A numai daca B
(2) daca A, atunci B (sau B daca A)
conceptul de implicatie logica contine ambele relatii – conditionarea necesara si conditionarea suficienta; vorbesc deocamdata doar despre conditionarea necesara fiindca mi se pare mai usor;
“Intri in casa numai daca ai cheia.” – acum pot citi asta in doua feluri:
(1) A avea cheia e o conditie necesara pentru a intra in casa. Chiar daca usa e deschisa, cei care nu au cheia nu au voie sa intre in casa.
(2) A avea cheia e un mijloc pentru a intra in casa. Presupunand ca usa sta tot timpul incuiata, cei care nu au cheia nu pot intra in casa.
Cand inveti ca _nu poti_ face A fara sa faci B, decoperi legaturi cauzale. Dar conditionarea necesara nu este o legatura cauzala.
“Stai la masa doar daca te speli pe maini.” – E clar ca poti sa te asezi la masa si fara sa te speli pe maini. Dar nu iti vom da voie sa stai la masa fara sa te speli pe maini.
“Mananci doar daca te speli pe maini.” – Acum, daca noi nu iti dam niciodata sa mananci fara sa te speli pe maini, ar putea fi vorba de o conditionare cauzala – Nu poti sa mananci (luand in considerare dependenta ta de parinti si comportamentul parintilor) fara sa te speli pe maini.
Copiii inteleg mai intai astfel de conditionari cauzale. Cum ajung, totusi, sa inteleaga conditionarile necesare? Ce trebuie sa inteleaga? Poate asta: ar fi posibil, in principiu, sa faci A si fara sa faci B, dar nu trebuie sa faci A fara sa faci B.
Si ce inseamna “nu trebuie”? Cum il inteleg pe “nu trebuie”?
Regula spune ca… – s-ar parea ca am ajuns din nou la reguli. Cum inteleg o regula atunci cand inca nu vorbesc? Cum inteleg ca am de a face cu o regula si nu cu o regularitate?
Fac o chestie gresita si mi se da peste mana, sau sunt oprit. Trebuie sa vad ca nu e vorba de un simplu efect al actiunilor mele. Si cum vad asta? Daca vad in gestul respectiv intentia de comunicare, e clar ca nu-l mai vad ca pe un simplu efect. Dar cu asta am intrat in sfera actiunilor verbale.
Dar n-ar fi suficient sa sesizez ca actiunea prin care sunt oprit sau impiedicat din ceea ce fac se opune actiunii pe care o realizez eu? Iau “se opune” in sensul in care vreau sa vorbesc eu despre actiuni care se opun.
Daca il inteleg pe acest “se opune” (un rudiment al lui “nu”) si il inteleg si pe “si” (cred ca e mai usor cu “si”), atunci am elementele necesare pentru constructia tuturor operatiilor (sau conceptelor) logicii propozitionale.
(A -> B) <-> (~A v B) <-> ~(A & ~B) – a face A fara a face B se opune celorlalte actiuni pe care le fac pentru a-mi atinge scopul urmarit; gestul prin care sunt impiedicat nu e un efect al incercarii mele de a ma aseza la masa fara sa ma spal pe maini, ci e echivalent cu acea incercare (sau i se substituie); rolul sau e acela de a scoate in evidenta, ca sa zic asa, negatia din fata expresiei (A & ~B)
*
Sau s-ar spune: “Negatia ilocutionara e o conditie de posibilitate a negatiei locutionare. Iar actiunile opuse (sau actiunile care previn producerea unui anumit eveniment) sunt o conditie de posibilitate a negatiei ilocutionare.”
In ce sens “o conditie de posibilitate”?
Sigur ca pot refuza o anumita invitatie fara sa fac actiuni “non-verbale” prin care preintampin producerea unor evenimente. “Dar daca n-ai facut niciodata astfel de actiuni nu o sa stii ce-i ala un refuz.”
E vorba despre dezvoltarea psihologica a omului? In cadrul acestei dezvoltari, conceptualizarea negatiei ilocutionare e precedata de conceptualizarea actiunilor prin care prevenim producerea unor “efecte nedorite”?
Sau: in cadrul evolutiei speciei omenesti, capacitatea de a folosi unelte specializate pentru prevenirea producerii unor “efecte nedorite” precede aparitia formelor de comunicare pe care le-am numi in prezent negatie ilocutionara?
Imi e foarte clar ca nu asta doresc sa spun.
“Existenta conceptul de spatiu e o conditie de posibilitate pentru existenta conceptului de obiect.” (cred ca asta ar spune Kant) – Nu e vorba, bineinteles, de dezvoltarea psihica a individului sau a speciei omenesti. Ideea nu e “asa s-au petrecut faptele” ci “asa trebuie sa se petreaca faptele”. Sau: “nu trebuie sa se petreaca altfel.”
“Trebuie”, aici, nu functioneaza ca in enuntul unei reguli. O regula poate fi incalcata.
“Nu putem concepe o fiinta care are conceptul de obiect, dar nu are conceptul de spatiu”. Nu e, totusi, nimic contradictoriu, in sens logic, in povestea unui om pentru care realitatea e formata din obiecte pe care nu la localizeaza spatial niciodata. Ca sa fie mai usor, as putea spune ca are doar senzatii tactile. Distinge intre partile corpului sau, dar nu le localizeaza spatial. Poata sa spuna “Acum am atins o cana cu degetele iar inainte am simtit pe frunte atingerea unui fulg de zapada”, dar nu poate sa spuna ca degetele sale sunt mai sus sau mai jos decat fruntea sa (poate spune, insa, daca degetele si fruntea sa se ating sau nu).
Iar acum s-ar putea raspunde: “Pentru a avea conceptul de obiect trebuie sa grupeze impreuna mai multe senzatii pe care le are de-a lungul timpului. Trebuie, de pilda, sa poata crede ca si a doua oara cand atinge aceeasi cana, atinge acelasi obiect. Iar pentru asta trebuie sa poata sa creada despre cana ca a ramas _tot acolo_. Iar aceasta e o opinie pe care nu o poti avea daca nu ai conceptul de spatiu.” Si asa mai departe. E vorba, iarasi, despre conditii de posibilitate. Discursul anterior nu e unul psihologic. Rostul sau este de a arata ca ajungi sa te contrazici daca vorbesti despre un om care are conceptul de obiect dar nu si pe cel de spatiu. E vorba, bineinteles, de o relatie conceptuala, nu de o relatie “pur logica”.
“Dar nu pot exista relatii ‘pur conceptuale’ si nici macar relatii ‘pur logice'”, va spune un naturalist. “Ia si citeste ‘Doua dogme…’!”. I-as raspunde ca practica analizei conceptuale este bine integrata in sistemul practicilor noastre de cercetare. De fapt, nu e doar “bine integrata”. E presupusa de alte practici de cercetare. Iar acum nu ma mai intereseaza sa sustin ca “e presupusa” functioneaza aici intr-un sens tare, al unei relatii exprimabile doar printr-un enunt analitic, rezultat, eventual, in urma unei analize transcendentale a “structurii practicilor de cercetare omenesti”.
*
“O rugaminte indeplinita trebuie sa fie urmata de multumiri adresate persoanei care a indeplinit rugamintea.” – este aceasta o regula de politete sau o regula “gramaticala” (intr-un sens apropiat de cel in care vorbeste W despre reguli gramaticale si pe care nu-l pot preciza inca)?
Nu e clar. O sa iau alt exemplu, poate acesta e mai clar:
“E gresit ca un ordin executat sa fie urmat de multumiri adresate persoanei care a executat ordinul. Daca ii multumesti persoanei care a executat ordinul, inseamna ca nu distingi un ordin de o rugaminte.”
E interesant ca in acest caz actiunea de a-i multumi celui care a executat ordinul nu pare sa se opuna nici uneia dintre actiunile din seria de actiuni din care face parte ordinul.
S-ar putea spune: “Exista mai multe feluri in care poti gresi, fara sa incalci reguli de politete si fara sa fii irational. O persoana care face o eroare categoriala nu este irationala.”.