Cred ca urmatoarea situatie poate fi observata cu usurinta (formulez acum, altfel spus, o ipoteza empirica):
i) M si N realizeaza din cand in cand actiunea A, in interesul amandorura (de pilda, M si N locuiesc impreuna, amandoi au o cheie de la cutia de scrisori; cine se nimereste, indiferent ca ar fi M sau N, aduce corespondenta de la cutia de scrisori si o lasa la intrare in apartamentul pe care il impart cei doi);
ii) intamplarea face ca una dintre doua persoane (M, sa zicem) sa realizeze mai des actiunea A decat cealalta persoana;
iii) dupa un timp doar M realizeaza actiunea A, iar N considera ca M are responsabilitatea sa realizeze A (M nu isi asumea neaparat aceasta raspundere).
Este evident ca nu e rational ca N sa creada ca M are responsabilitatea pentru A in lipsa unei investiri a lui M cu aceasta raspundere si a asumarii de catre M a raspunderii respective (eventual impreuna cu un anumit rol social – ”the A-doer” sau, in exemplul de mai inainte ”aducatorul scrisorilor”).
Cu toate acestea, lucrurile se petrec astfel. Regularitatile se transforma in reguli (adica in norme), pur si simplu.
Ce anume e interesant din punct de vedere filosofic aici?
Cateva intrebari:
- Ne dau astfel de observatii o indicatie despre cum am putea naturaliza conceptul de responsabilitate?
- Daca da, atunci nu cumva sugestia continuta in asemenea observatii este ca pentru a naturaliza acest concept (precum si alte concepte inrudite – regula, norma, persoana / agent s.a.) nu este suficient sa apelam la stiinte ale naturii, ci trebuie sa utilizam concepte din stiintele sociale? In alti termeni, ar putea o singura persoana sa isi atribuie responsabilitatea pentru A pe baza observatiei ca realizeaza in mod frecvent (sau chiar regulat) A?
- Rationamentul ”X face adesea A. Prin urmare X este responsabil pentru A.” nu este valid. Totusi, in masura in care situatia (i-iii) se petrece in mod frecvent, pare greu de crezut ca oamenii ar face o eroare de gandire atat de flagranta. Nu s-ar putea ca rationamentul in virtutea caruia sa ajunge la atribuirea unei responsabilitati pe baza observarii unei regularitati in actiune sa aiba o structura ceva mai complicata, astfel incat, chiar daca nu este corect, eroarea comisa sa nu fie atat de vizibila?
Voi incepe cu ultimele doua intrebari simultan. Imi inchipui ca daca o persoana ar ajunge sa se considere responsabila pentru o anumita actiune pe care observa ca o realizeaza in mod frecvent, ar trebui sa gandeasca in felul urmator:
(1) Am observat ca M a realizat mereu A in trecut.
(2) Ar trebui sa observ ca M va realiza A si in viitor.
(3) Eu sunt M.
(4) Pentru a observa ca M realizeaza A in viitor trebuie sa realizez A in viitor.
—
(5) Prin urmare, trebuie sa realizez A in viitor.
(6) Daca trebuie sa realizez A, atunci sunt responsabil(a) pentru A.
—
(7) In concluzie, sunt responsabil(a) pentru A.
Ideea cruciala este, bineinteles, (4). Daca nu ar fi vorba despre una si aceeasi persoana, atunci (3) ar lipsi si am avea:
(4′) Pentru a observa ca M realizeaza A in viitor trebuie ca M sa realizeze A in viitor.
Aici e limpede ca ”trebuie” este utilizat intr-un mod ambiguu. Cele doua sensuri ale lui ”trebuie” sunt:
(a) necesitatea naturala (justificata inductiv) ca evenimentele sa aiba loc in viitor in acelasi fel in care s-au produs in trecut;
(b) imperativul normativ in virtutea caruia o persoana trebuie sa realizeze o anumita actiune.
Concluzia se obtine datorita unei alunecari de la sensul (a) la sensul (b).
E greu de crezut, totusi, ca o persoana rationala ar face aceasta eroare. In fond, necesitatea ca un eveniment sa se produca nu are un ”adresant”. Asumarea responsabilitatii are intotdeuna unul – cineva este responsabil ”in fata cuiva”. Lista diferentelor ar putea continua.
Mi s-ar putea reprosa ca intretin o reprezentare idealista asupra rationalitatii omenesti. Nu voi intra pe aceasta linie a discutiei acum.
Sellars pare sa vorbeasca (in “Language as Thought and as Communication”) despre un sens al lui ”trebuie” situat intre (a) si (b). Exemplul sau, daca l-am retinut bine, este:
(s) ”Trebuie ca pendula sa bata sfertul de ora.”
Justificarea pentru (s) nu este pur inductiva. Nu este vorba, pur si simplu, despre un fenomen care trebuie sa se petreaca intr-un anumit fel in virtutea unei regularitati observate. Pe de alta parte (s) nu da nici un imperativ privitor la actiunea vreunei persoane (desi din (s) si ”X e responsabil pentru buna functionare a pendulei” am putea infera ”X trebuie sa faca in asa fel incat pendula sa bata sfertul de ora.”.
Presupunand, cu titlu provizoriu, ca exemplul (s) surprinde un sens suplimentar al lui „trebuie”, e discutabil ca apeland la acest sens avem o explicatie mai buna pentru frecventa erorii din rationamentul (1-7) in conditii de buna utilizare a ratiunii. Desigur, e mai usor sa aluneci de la sensul (a) la sensul (s) decat la sensul (b), dar ceea ce am spus in paragraful anterior arata ca nu e mai usor sa ajungi de la (s) la (b) decat de la (a) la (b). Aceasta pentru ca trecerea de la (s) la (b) implica atribuirea unei responsabiliti, iar noi ne uitam la un rationament in cadrul caruia atribuirea unei responsabilitati apare abia in concluzia finala.
Bineinteles, s-ar putea ca eu sa fi pornind gresit cu rationamentul (1-7).
O observatie in legatura cu prima intrebare. Sa zicem ca nu e evident ca M realizeaza in mod frecvent aceeasi actiune. Uneori M gaseste doar reclame in cutia de scrisori si le arunca. Alteori M aduce corespondenta si o lasa pe masa din bucatarie. Alta data M isi ia corespondenta adresata, abandonand in mod neglijent corespondenta adresata lui N pe o masuta de langa intrarea in propria sa camera.
Pentru ca N sa ajunga la concluzia ca M are o anumita responsabilitate cu privire la corespondenta, ar trebui, de aceasta data, ca N sa subsumeze toate actiunile realizate de catre M unui anumit concept. N ar trebui sa rationeze dupa cum urmeaza:
M a facut A1,…, An.
Facand A1,…, An, M se ocupa de corespondenta.
Prin urmare, M se ocupa in mod frecvent de corespondenta.
Trebuie sa observam ca atunci cand N subsumeaza actiunile realizate de catre M aceluiasi concept, N isi asuma, in mod implicit, responsabilitatea de a descrie actiuni similare ale lui M prin acelasi concept.
Daca asa stau lucrurile, atunci vor sta astfel indiferent de cat de similare sunt actiunile pe care le realizeaza M. Altfel spus, chiar si in cazurile obisnuite pe care le aveam in vedere initial in (i-iii) atribuirea de responsabilitate presupune o asumare a responsabilitatii. E discutabil, din aceasta perspectiva, ca situatiile de tip (i-iii) ne-ar oferi un indiciu pentru naturalizarea conceptului de responsabilitate.
Mai degraba, situatiile de tip (i-iii) ne-ar putea ajuta sa vorbim intr-un mod ceva mai realist despre atribuirea responsabilitatii intr-un vocabular din care concepte precum ”norma”, ”regula”, ”obligatie”, ”persoana/agent” si altele asemenea nu au fost eliminate.
In ce ma priveste, m-as concentra asupra investigatiei conceptuale, pe linia celei de-a treia intrebari de mai inainte: Cum putem conceptualiza ceea ce se intampla in situatii de tip (i-iii) fara a renunta la ideea ca oamenii sunt agenti rationali?