As putea vedea lucrurile astfel: Toata viata mea se reduce la actiuni prin care sunt afectate alte actiuni ale mele precum si ale altor oameni. Bineinteles ca traiesc intr-o ambianta, nu intr-un spatiu vid. Dar aceasta ambianta e formata din propriile mele actiuni, actiunile altora si rezultatele acestora.
Daca “actiune” e un concept care a fost extins pentru a descrie si interactiunile cauzale, atunci, folosindu-ma de aceasta extindere, as putea spune ca lumea microparticulelor e constituita prin “interactiunile” microparticulelor. Si atunci as putea spune ca lumea mea si lumea microparticulelor nu sunt lumi epistemologic diferite, asa cum spune Gabi, ci lumi pragmatic diferite.
“Dar Soarele nu e rezultatul actiunii nimanui. Nu face parte si Soarele din lumea ta?” – Ba da. Ma pot orienta dupa soare atunci cand merg pe un drum fara harta si busola. Asta fiindca altii i-au dat aceasta intrebuintare Soarelui. Exista o multime de alte intrebuintari ale Soarelui si pot inventa si eu, la randul meu, intrebuintari noi.
“Dar lumina Soarelui e cea datorita careia poti avea senzatii vizuale. Asta nu e o intrebuintare a Soarelui inventata de oameni. Existenta fotonilor e o conditie necesara a existentei senzatiilor vizuale. In sensul acesta, lumea fotonilor e o parte a lumii tale.” – In lumea mea, eu nu am, pur si simplu, senzatii vizuale, ci privesc obiectele. A privi e o actiune, iar modurile diferite de a privi (pentru a te asigura ca un obiect exista, pentru a-l inspecta, pentru a-l evalua estetic s.a.m.d.) sunt asociate cu diferite practici omenesti si au fost, intr-un sens, inventate de oameni. Ceea ce imi spui tu este ca daca Soarele nu ar fi existat, atunci nu as fi putut privi nimic. Mi-ai putea spune, la fel de bine, ca daca Soarele nu ar fi existat, atunci oamenii nu ar fi putut realiza nici o actiune, fiindca nu ar fi existat. Sau mi-ai putea spune ca lumea mea ar fi putut sa nu existe. Ca existenta ei depinde de ceva care e in afara actiunilor omenesti sau ca natura are statut ontologic prim, iar actiunile omenesti au un statut ontologic secund, intrucat existenta lor depinde de existenta naturii. Inteleg toate astea.
Dar daca privesti dependenta ontologica in termeni cauzali, atunci tot ce imi spui e ca lumea nu e constituita doar prin actiunile mele, ci ca si obiectele naturale sunt agenti care pot interactiona cu mine. Punctul tau de vedere mi se pare similar cu cel exprimat de Bruno Latour, care vorbeste despre “humans and non-humans experimenting together”. Pot continua sa vad lumea dintr-o perspectiva pragmatica, doar ca tu imi spui ca nu trebuie sa vorbesc despre lumi pragmatic diferite, ci despre o singura lume, in care se petrec si actiunile mele, si actiunile Soarelui. Iar la asta nu as putea raspunde decat ca nu pot renunta la ideea ca doar persoanele pot realiza, in sens propriu, actiuni.
Daca nu privesti dependenta ontologica in termeni cauzali, atunci tot ceea ce imi spui pare sa revina la “Trebuie sa existe ceva exterior actiunilor tale pentru ca tu sa poti actiona.”. Nu conteaza prea mult ce anume trebuie sa existe. Daca fotonii s-ar misca la fel ca atomii de oxigen, n-am mai avea nevoie de Soare. Ar fi suficient sa existe fotoni in jurul Pamantului pentru ca noi sa putem privi lucrurile din jur, desi aparatul nostru vizual ar trebui sa semene mai mult cu aparatul nostru respirator (ar trebui sa atragem fotonii pe retina s.a.m.d.). Lumea ar putea fi o simulare pe calculator sau visul cuiva. Important e, in ceea ce spui tu, ca trebuie sa existe un calculator sau ca trebuie sa existe cineva care viseaza. Acel ceva care trebuie sa existe pentru ca eu sa pot actiona nu e nevoie sa fie cunoscut de catre mine. De fapt, intrucat nu e conectat cauzal cu lumea actiunilor mele, nici nu poate fi cunoscut de catre mine. E ca si cand mi-ar spune cineva ca Dumnezeu e transcendent – nu e cauza existentei lumii si nu actioneaza in ea, dar daca El nu ar exista, atunci lumea noastra nu ar exista nici ea. Nu vad pe ce s-ar putea baza o asemenea afirmatie si de ce ar trebui sa o accept.
Pot intelege, in schimb, ideea ca numerele pare nu ar exista, intr-un sens, daca nu ar exista numarul 2. Existenta numerelor pare depinde ontologic, daca vrem sa vorbim astfel, de existenta numarului 2, fiindca paritatea e definita ca divizibilitate cu 2 fara rest. In acest sens, as putea fi de acord ca existenta actiunilor depinde ontologic de existenta persoanelor (chiar daca nu ma gandesc la relatii cauzale), fiindca ceva poate fi in sens propriu o actiune, prin definitie, numai daca e realizat de o persoana.
“Nu poti sa bati un cui daca nu exista cuie.” – Inteleg asta, dar as reformula afirmatia prin: “Nu poti bate cuie daca nu faci cuie.” Imi vei raspunde, poate, spunand ca nu putem taia copaci daca nu exista copaci. Dar pentru mine ceea ce spui este ca nu putem taia copaci daca nu am plantat copaci sau daca nu ne-am asigurat de prezenta unui copac pe care sa-l taiem.
“Dar nu te poti asigura de prezenta unui copac daca nu exista copaci.” – La asta as putea raspunde ca nu exista copaci daca oamenii nu privesc ceva drept copac. Daca exista o dependenta ontologica aici, atunci ea functioneaza in ambele sensuri. E ca si cand am discuta despre primatul ontologic al celibatarilor si necasatoritilor. Iar daca imi vei spune ca dintre cele doua concepte trebuie sa-l fi avut pe unul mai intai, iti voi raspunde ca acum vorbesti despre dependenta ontologica in termeni cauzali.
Mi-ai putea spune ca putem actiona si asupra unor lucruri pentru care nu avem concepte. Pot, desigur, intalni un fruct necunoscut, pe care sa-l curat de coaja, dar asta inseamna ca ii aplic deja conceptele specifice actiunii de a curata un fruct necunoscut de coaja. A actiona (in sens propriu) inseamna a conceptualiza. Iar din observatia ca aplicarea conceptelor noastre nu este intotdeauna completa nu cred ca reiese primatul ontologic al “naturii”. Un fruct necunoscut nu exista pentru mine ca mai mult decat un fruct necunoscut.
“Dar recunosti ca pot exista obiecte necunoscute, asupra carora oamenii nu au actionat niciodata.” – As putea recunoaste ca pot exista si universuri paralele, dar asta nu le confera universurilor paralele un primat ontologic asupra lumii mele. Ceea ce vrei sa sustii, probabil, este ca exista, in afara actiunilor mele, obiecte care pot intra in relatii cauzale in cadrul actiunilor mele.
Ma intorc, prin urmare, la dependenta ontologica privita in termeni cauzali. Imi inchipui ca ai putea incerca sa ma convingi sa nu mai privesc interactiunile cauzale drept actiuni. Iar acum pentru punctul tau de vedere pare cruciala ideea ca actiunile sunt dependente ontologic de interactiuni cauzale. Dar daca vrei privi aceasta dependenta ontologica in termeni cauzali ma tem ca argumentele tale vor fi circulare. Iar daca nu o vei privi, inca nu vad cum as putea sa o accept.
“Dar nu poti numi ceva actiune daca nu este o afectare cauzala a altceva. Pana si tu ai inceput prin a vorbi despre actiuni care afecteaza alte actiuni si rezultatele acestora. ‘Afectare’, ‘rezultat’, toate acestea ascund ideea de relatie cauzala. In plus, nu vrei sa sustii o pozitie solipsista. Nu spui ca ai impresia ca tu esti autorul a tot ceea ce se petrece in subiectivitatea ta. Esti dispus sa accepti, cel putin, ca unele dintre trairile tale subiective sunt produse, direct sau indirect, prin actiunile altor oameni. Dar si aceasta idee de producere directa ascunde tot o relatie cauzala.” – As putea totusi privi toate relatiile de afectare dintre actiuni doar in termenii conditiilor necesare si suficiente, nu ca pe niste relatii cauzale, ci ca pe niste relatii de tip logico-semantic sau “gramatical”, in sensul lui Wittgenstein. In ce priveste conceptul de “rezultat”, cred ca-l pot analiza in termenii actiunilor care devin posibile sau imposibile datorita “rezultatului” respectiv. Ceea ce tu numesti “obiect” sau “eveniment natural” nu va fi pentru mine decat o aparenta produsa de interstitiile gramaticale ale actiunilor omenesti. In ce priveste faptul ca accept ca eu nu sunt autorul tuturor actiunilor, esential aici mi se pare conceptul de “autor”, pe care nu ma simt constrans sa-l analizez in termeni cauzali. (Cred ca tot ceea ce spune Anscombe in Intention dovedeste ca putem vorbi foarte bine despre actiuni fara sa facem apel la relatii cauzale.)
“Deci nu accepti existenta relatiilor cauzale?” – Ba da. Iti spuneam doar ca nu mi se pare imposibil ca toate conceptele tale – obiect natural, proprietate naturala, gen natural, eveniment natural, relatie cauzala – sa fie definite in termenii conceptelor mele – actiune, agent, gramatica a actiunilor. Daca primatul ontologic nu e inteles in termeni cauzali, atunci acesta nu poate fi stabilit decat prin analize conceptuale si definitii. Dar pe acest teren nu mi se pare ca poti castiga jocul.
“Si de ce crezi ca reductia ta pragmatica ar putea avea mai mult succes decat o reductie empirista? Ceea ce am vazut, de-a lungul timpului, a fost ca vocabularul naturalist e cel care s-a impus, in ciuda tuturor incercarilor de a-l reduce la un alt vocabular.” – Deocamdata nu mi se pare ca naturalistii au reusit sa reduca la vocabularul lor termeni precum “persoana”, “actiune”, “intentie”, “regula logica / semantica”, “norma” s.a.m.d. Iar eu nu vreau sa sustin primatul ontologic al lumii mele – lumea persoanelor si a actiunilor lor -, ci doar primatul valoric al acestei lumi. Vreau sa spun ca aceasta este lumea care conteaza cel mai mult si ca chiar daca reductia naturalista ar fi realizata cu succes, rezultatul nu ne va da intelegerea mai buna pe care o cautam atunci cand avem in vedere aceasta lume.
Sa presupunem ca avem doua vocabulare – P si N. P este vocabularul „pragmatist”, in care vorbesc despre actiuni, agenti, intentii, reguli logice, norme, conditii necesare si suficiente, algoritmi s.a. N este vocabularul naturalist, in care vorbesc despre procese fizice, biologice, procese neurofiziologice care se desfasoara in creier, legi naturale s.a.m.d. Sa presupunem, in plus, ca am putea reduce P la N – orice enunt din P care ar parea sa descrie un fapt ar putea fi tradus in N. O astfel de reducere nu ar face pe nimeni sa renunte sa nu mai foloseasca vocabularul P, fiindca cuvintele din P au o multime de utilizari consacrate pe care expresiile din N nu le au. P e folosit pentru a realiza o multime de actiuni, nu doar pentru a descrie fapte.
Dar chiar daca ambele vocabulare ar fi utilizate in mod paradigmatic pentru a descrie fapte (celelalte utilizari fiind derivate), existenta unei reduceri nu m-ar impiedica sa renunt la P. Cred ca lucrul acesta se vede mai limpede daca vorbim nu despre P, ci despre un vocabular mentalist – cel folosit pentru a vorbi despre senzatii, dorinte, sentimente, concepte, pe scurt, despre obiecte, stari si procese mentale, precum si despre relatiile dintre ele. M, sa spunem. Voi presupune ca M este utilizat in mod paradigmatic pentru a descrie ceea ce se intampla „in minte”. Pe masura ce reducerea naturalista a lui M la N avanseaza, am putea inlocui termeni si expresii din M cu termeni si expresii din N. Unii oameni vor respinge orice propozitie mixta, care include atat expresii din M cat si expresii din N, pe motiv ca in cadrul ei se fac erori categoriale – creierul nu simte si nu doreste nimic, starile mele afective nu au cum sa trimita impulsuri electrice in corpul meu etc. Altii ar putea accepta propozitiile mixte. Odata reducerea incheiata, am sti ca ori de cate ori folosim termeni din M noi vorbim, de fapt, despre stari si procese neurofiziologice care se petrec in creierele noastre. Uneori am vorbi direct despre astfel de stari si procese, alteori am folosi, poate, propozitii mixte, fara sa ni se mai para ca am face vreo eroare categoriala. Dar nu cred ca am renunta complet la M. Intr-o multime de situatii ar fi mai usor sa ne exprimam in M (spunem „soarele a apus” si nu „rotatia Pamantului a facut ca din punctul in care ne aflam noi pe suprafata acestuia sa nu mai fie vizibil soarele”). In plus, M ne-ar permite in continuare, de pilda, sa ne punem intrebari interesante (cum ar fi cea daca oamenii si-ar putea forma conceptul de „obiect” fara sa aiba senzatii pe care sa le perceapa ca fiind organizate spatial), intrebari pe care nu ne-ar trece prin cap sa ni le punem daca am vorbi doar in N. In fine, ar mai putea exista o serie de roluri jucate de termenii din M (cum ar fi cel de a da coerenta narativa unui discurs, de pilda) care nu sunt preluate in intregime de N.
Pe scurt, cand spun ca toata viata mea se reduce la actiuni, nu vreau sa spun ca nu exista fenomene si legi naturale, ci doar ca descrierea vietii mele in termenii fenomenelor si legilor naturale, chiar daca ar fi echivalenta empiric cu o descriere a aceleiasi vieti in termenii actiunilor realizate de mine si de alti oameni, nu ma intereseaza atunci cand privesc din punctul de vedere al omului care incearca sa isi inteleaga viata. Sigur, pot avea curiozitati stiintifice, dar asta este altceva.
O sa iau un singur exemplu. Daca m-as gandi la curaj cu o curiozitate stiintifica, m-ar interesa, poate, sa inteleg ce se intampla in creierul cuiva care se simte in pericol si ce procese neurofiziologice au loc atunci cand actioneaza desi se simte in pericol. Asta fiindca procesele neurofiziologice subiacente senzatiei de pericol au rolul de a inhiba anumite comportamente, dar comportamentele respective pot totusi sa apara, in anumite situatii. Se intampla, in cazul „actelor de curaj” ceva care sa anuleze procesele inhibitorii sau ceva care sa permita sistemului nervos sa genereze comportamentul „curajos” in ciuda existentei proceselor inhibitorii? Exista caracteristici biologice innascute care sa le permita unor specii sau unor indivizi sa realizeze „acte de curaj” cu mai mare usurinta? Ce fel de dereglari ale functionarii creierului ii pot face pe indivizi sa ignore complet orice pericol sau, dimpotriva, sa dea inapoi in fata celui mai mic pericol? S.a.m.d.
Daca as incerca sa inteleg ce este curajul si ce rol poate avea acesta in viata mea, poate ca m-as intreba de ce este curajul o virtute, asa cum spune Aristotel. Presupunand ca este, as incerca sa inteleg mai bine algoritmul formarii virtutii curajului aplicandu-l – realizand diferite actiuni, identificandu-le pe cele care cer curaj si observand daca am exagerat sau daca nu cumva nu am fost suficient de curajos. M-as gandi apoi ca in cazul exagerarii problema pare sa tina, de obicei, de evaluarea riscului presupus de o anumita actiune si, in plus, de evaluarea propriei cunoasteri. Mai simplu spus, poate as spune ca o clasa importanta de situatii in care se manifesta excesul de curaj consta in cazurile in care cineva actioneaza fie fara sa evalueze corect riscurile, fie fara sa observe ca nu are suficiente informatii pentru a evalua corect riscurile. As pune, poate, excesul de curaj pe seama absentei unor virtuti epistemice, in timp ce deficitul de curaj l-as pune mai degraba pe seama lipsei antrenamentului de a actiona in situatii cu risc acceptabil. As observa ca judec excesul si insuficienta, in cazul curajului, in functie de importanta actiunii in cauza. Altfel spus, as observa ca judecati precum ‘A a fost temerar’ sau ‘A a fost las’ ascund si asumptii valorice. S.a.m.d.
Daca as gasi raspunsuri la intrebarile din prima lista as avea, bineinteles, o satisfactie intelectuala, dar nu mi s-ar parea ca e vorba despre ceva important pentru viata mea. Dezvoltarea gandurilor celorlalte, in schimb, mi s-ar parea importanta pentru viata mea. Si nu mi s-ar parea mai putin importanta daca mi s-ar arata ca tot ceea ce am spus in paragraful anterior poate fi spus intr-un limbaj naturalist.
„Dar daca ai auzi aceleasi ganduri formulate direct intr-un limbaj naturalist nu ti s-ar mai parea importante, nu?” – As avea indoieli ca sunt aceleasi ganduri. Iar daca as fi convins ca sunt aceleasi, as spune, poate, ca nu si-au pierdut importanta, dar ca eu nu o mai pot vedea in formularile respective.
„De ce sa nu o mai poti vedea daca nu s-a pierdut nimic?” – Probabil ca esenta chestiunii e asta. Nu ii pot vedea pe oameni ca pe niste fenomene naturale, pur si simplu. Imediat ce ma gandesc la natura, oamenii au disparut. Chiar daca as accepta rational reductionismul naturalist, nu as putea cu nici un chip sa-mi schimb acest fel de a vedea. Nu pot vedea altfel.
Poate as fi ca un geometru traditional care nu poate folosi metodele geometriei analitice. Poate ca oamenii vor ajunge (peste cat mai mult timp, sper eu) sa nu mai aiba nici un fel de dificultati sa vorbeasca despre ei insisi si despre viata lor doar in termeni naturalisti. S-ar putea, chiar, ca acest fel de a vorbi sa fie mai eficient in termeni de adaptare la mediu decat felul meu de a vorbi. Dar nici asta nu mi-ar spune nimic, fiindca eu nu cred ca valoarea unei vieti omenesti se judeca in functie de contributia acesteia la mai buna adaptare a speciei la mediul inconjurator. Asta e ceea ce am putea observa ca se intampla pe parcursul evolutiei noastre, fara sa insemne ca asta e si ceea ce ar trebui sa fie important.
„Si ce crezi tu ca e important?” – Important e ca actiunile mele sa fie mai degraba rationale decat irationale, mai degraba bune decat rele, mai degraba virtuoase decat lipsite de virtute, in genere vorbind. Important e sa inteleg cat mai bine ceea ce tocmai am spus, dar ceea ce numesc eu intelegere include o multime de activitati practice. Vorbind in felul asta, pot spune ca mi se pare importanta si practica cercetarii stiintifice a naturii, in masura in care o vad drept experiment de formare a unor virtuti epistemice si nu numai.