Nu stiu daca o sa iasa pana la urma ceva din toate astea. Macar, daca ar avea cineva curiozitatea, ar putea vedea cum incerc sa ma gandesc la niste lucruri care ma intereseaza. 🙂
A: Bine, dar gandurile au proprietati pe care actiunile nu le au.
B: De pilda?
A: Gandul ca toti oamenii sunt muritori e universal. Iar o actiune nu poate avea niciodata caracter universal.
B: Pai,… a gandi ca toti oamenii sunt muritori nu e altceva decat a simula actul de vorbire “Toti oamenii sunt muritori”. Iar asta este o actiune. Daca gandul este universal, atunci si actiunea despre care vorbesc eu trebuie sa aiba un continut universal.
A: Da-mi atunci un exemplu de actiune non-verbala care are un continut universal.
B: Cand incui usa casei, de pilda, eu ii impiedic pe toti oamenii sa intre in casa mea.
A: Dar nu ii poti avea in vedere pe toti oameni.
B: De ce nu?
A: Usa va sta incuiata doar un timp.
B: Dar pe timpul cat sta incuiata o sa-i impiedice pe toti oamenii din lume, indiferent cati ar fi, sa intre in casa. Nu vad de ce ar conta cat timp sta usa incuiata.
A: In plus, o usa incuiata nu-i poate impiedica si pe hoti sa intre in casa, in timp ce gandul ca toti oamenii sunt muritori exprima o opinie care-i priveste pe toti oamenii. Eu ma pot insela cand gandesc ceva universal, dar gandul, intr-un sens, nu poate da gres. Daca este exprimat potrivit, el va surprinde ceva universal.
B: As putea spune si eu la fel. Actiunea mea poate sa esueze, dar intentia mea de a-i impiedica pe toti oamenii din lume sa intre in casa nu poate sa nu-i priveasca pe toti oamenii.
A: Dar as putea descrie actiunea ta diferit. As putea spune ca este actiunea de a incuia o anumita usa si, ca atare, nu are nici un continut universal.
B: Atunci as putea si eu spune ca a gandi ca toti oamenii sunt muritori nu inseamna niciodata decat a simula un anumit act de vorbire, la un moment dat. A gandi orice gand inseamna, in acest sens, a realiza o actiune particulara.
A: Da, insa continutul actiunilor de acest fel poate fi universal. Cand incui usa, in schimb, si continutul actiunii tale e particular. Universalitatea apare abia atunci cand vorbim despre efectele actiunii respective.
B: Sa spunem ca gandesc “Toti oamenii sunt muritori”. Asta inseamna ca folosesc un anumit “toti” si un anumit “oamenii” si asa mai departe, asa cum atunci cand incui usa folosesc o anumita cheie etc. Daca vrei poti spune si asa – efectul actiunii de a incuia usa are caracter universal (desi uneori descriem actiunile prin efectele lor; cand spunem ca am stins lumina, de pilda). Dar atunci se poate spune acelasi lucru si in cazul gandului. Asa cum in cazul exemplului meu efectul actiunii este ca toti oamenii sunt impiedicati sa faca un lucru pentru o vreme, in cazul gandului toti oamenii sunt categorisiti drept muritori. Acesta, s-ar putea spune, este efectul gandului si nu continutul sau.
A: Dar gandul meu nu ii impiedica pe oameni sa traiasca la nesfarsit. Daca i-ar impiedica, atunci am putea vorbi despre efectul gandului. Cum poate fi “sunt categorisiti” un efect? Efectele trebuie sa aiba determinatii spatio-temporale, fiindca numai despre obiecte sau procese care au astfel de determinatii putem vorbi in termeni cauzali.
B: Dar nici “a impiedica” nu satisface o astfel de cerinta. Cand impiedic pe cineva sa faca un lucru nu produc nimic care sa aiba determinatii spatio-temporale. Ceea ce realizez eu poate fi descris printr-un contrafactual: “Daca ar incerca sa intre in casa, nu ar reusi.”.
A: Atunci arata-mi ca lucrurile stau la fel si in cazul gandului ca toti oamenii sunt muritori.
B: Pot spune asa. Cand gandesc asta, vreau sa ma impiedic pe mine insumi sa gandesc despre vreun om ca e nemuritor. Iar cand i-o spun unei alte persoane vreau sa o impiedic sa gandeasca despre vreun om ca e nemuritor.
A: Ai putea sa te impiedici pe tine insuti sa gandesti pentru o vreme, cum te-ai exprimat tu, despre oamenii din jur ca sunt nemuritori mergand la culcare. Doar nu vrei sa spui ca a gandi ca toti oamenii sunt muritori seamana cu mersul la culcare.
B: Dar cand dorm nu mai gandesc nimic.
A: Bine, atunci sa luam gandul ca nici un lucru nu are niciuna dintre determinatiile pe care am putea sa i le atribuim. Nu reiese din ceea ce spui tu ca un astfel de gand e identic cu a te culca (sau a te sinucide, daca vrei)?
B: Nu cred. Daca intentia mea ar fi doar sa nu le atribui lucrurilor determinatii, nu m-as sinucide, fiindca atunci m-as impiedica pe mine insumi sa fac mai mult decat atat.
A: Sa-l inlocuim pe “a te sinucide” prin “a-ti goli mintea de ganduri”. Ce raspunzi in acest caz?
B: Daca imi golesc mintea de ganduri nu ma pot gandi ca nici un lucru nu are nici una dintre determinatiile pe care i le-am putea atribui. Gandul ca nici un lucru nu are nici una dintre acele determinatii nu vizeaza sa ma impiedice sa gandesc din nou chiar acest gand. Si de altfel nu vizeaza sa ma impiedice sa gandesc si alte ganduri: “Acest perete nu este alb”, “Acest om nu este inalt.” s.a.m.d.
A: Iti propun atunci alta formulare: “a-ti goli mintea de orice ganduri exprimabile prin afirmatii, dar nu si de ganduri exprimabile prin negatii”. Nu e o diferenta intre a face asta si a te gandi ca nici un lucru nu are nici una dintre determinatiile pe care i le-am putea atribui?
B: Da ba, e o diferenta. Pot fi de acord ca rezultatul intentionat al ambelor este acelasi. Mijloacele sunt insa diferite. Dar si daca vreau sa ii impiedic pe oameni sa-mi intre in casa pot face asta folosind mijloace diferite.
A: O sa te rog atunci sa te gandesti ca oamenii pot zbura. Iar dupa ce faci asta sa imi spui daca ai intentionat sa te impiedici pe tine insuti sa gandesti despre vreun om ca nu poate zbura.
B: Nu e nevoie sa fac “experimentul” asta. Incepusem cu ideea ca atunci cand gandim simulam anumite acte de vorbire. E o diferenta intra a incuia usa si a simula ca incui usa.
A: Dar pana acum pareai sa spui ca nu e nici o diferenta. Si in plus, nu cred ca nu poti rosti cu voce tare propozitia “Oamenii pot zbura.”.
B: O pot rosti, dar pot realiza acte de vorbire diferite atunci cand o rostesc. Una e sa afirm ca toti oamenii pot zbura si alta este sa citez propozitia asta.
A: Bine dar daca gandurile sunt simulari, cu siguranta ca poti sa te faci ca afirmi propozitia asta.
B: Stai un pic. Pot juca teatru, dar a juca teatru, sau a te preface nu e acelasi lucru cu a simula un act de vorbire.
A: Si care e diferenta?
B: Cand joc teatru, cu voce tare sau in gand, ma pot preface. Ma pot pune in pielea unui personaj care crede si afirma ca oamenii pot zbura. Dar daca ar fi sa afirm ca oamenii pot zbura, ar trebui ca eu insumi sa cred asta. Iar lucrul asta nu se schimba daca afirm ceva miscandu-mi buzele si scotand sunete sau daca nu-mi misc buzele si nu scot sunete.
A: Bine. Atunci hai sa luam alt exemplu. Poti sa gandesti ca doi si cu doi fac patru, nu?
B: Da.
A: Ok, dar tu stii deja asta. Nu esti deloc inclinat sa crezi ca fac cinci. Dimpotriva, ori de cate ori te-ar intreba cineva cat fac doi si cu doi, ai raspunde ca fac patru. Si atunci cum mai poti spune ca atunci cand afirmi, in minte, ca doi si cu doi fac patru intentionezi sa te impiedici sa gandesti altceva sau sa te determini sa gandesti asta?
B: Dar nu spun asa ceva. De fapt, imi e greu sa-mi inchipui vreo situatie in care mi-ar veni sa-mi spun (adica sa afirm sau sa-mi exprim opinia ca) ca doi si cu doi fac patru. Am spus ca pot sa gandesc asta, dar as gandi asta, probabil, in contextul in care as trece in revista anumite opinii pe care le accept. Iar intr-un astfel de context intentiile mele ar fi diferite.
[…]
*
Cuvintele si expresiile lingvistice sunt niste unelte. Si ce fel de artefact e “nu”? Sau: ce alt obiect folosit de oameni seamna cu “nu”? Buretele pe care il folosesc pentru a sterge tabla? Gardul care ii impiedica pe oameni sa intre undeva? Pesticidele?
“Nu” nu distruge, totusi, nimic.
Si ce anume seamana cu “si”? Lipiciul?
“Ion e fratele Mariei.” – Bat un cui intr-o scandura. Din analogia asta ar reiesi ca “este” are rolul ciocanului. Sigur ca nu urmaresc neaparat o finalitate practica atunci cand spun ca Ion e fratele Mariei. Dar uneori pot sa bat un cui intr-o scandura pentru a o insemna. Sau pot sa fac ordine in camara – schimb locul unor obiecte pe rafturi, le pun capace de culori diferite borcanelor s.a.m.d.
Dar un lucru poate fi spus: unele dintre regulile de utilizare ale artefactelor materiale sunt incorporate in proprietatile fizice ale acestora. Alte reguli nu sunt incorporate in proprietati fizice ale obiectelor (dar pot fi, cel putin in principiu – vezi sahul pe calculator, unde nu poti muta tura in diagonala; daca incerci, nu reusesti). Regulile morale nu sunt reguli de utilizare a artefactelor. Cuvintele sunt tot niste artefacte. Unele dintre regulile lor de utilizare sunt, de fapt, regulile inferentelor rationale (cam asa cum vorbesc logicienii despre ele).
Dar pentru a vedea asta pana la capat trebui sa gasesc reguli asemanatoare cu regulile logice si semantice pentru utilizarea obiectelor.
Cred ca problema mea era ca incercam sa gasesc astfel de reguli fara sa le asociez cu anumite obiecte sau clase de obiecte. Ma intrebam, de pilda, “Cum ar putea arata o actiune non-verbala care sa semene cu rostirea unei propozitii universale?”, dar nu ma intrebam “Ce artefact seamana cu cuvantul ‘toti’?”
Sau: Intrebam “Ce actiune obisnuita seamana cu actiunea de a nega ceva?”, dar nu ma intrebam ce obiect seamana cu “nu”.
nicht, nein, kein(e) – daca sunt trei cuvinte diferite, rolurile lor ar putea fi jucate de artefacte diferite;
“sau exclusiv” – radio buttons
“sau” – check boxes
“sau” imi produce alternative;
Nu! – descurajez pe cineva sa faca un lucru; Benzile care te obliga sa franezi inaintea trecerii de pietoni sunt ca un astfel de “nu”.
Dar uneori il folosesc pe “nu” pentru a exclude un obiect dintr-o anumita categorie. Ca si cand i-as spune “tu nu intri aici”. In usa se afla o fanta pentru scrisori – orice nu este scrisoare nu are voie sa intre in casa. S-ar putea raspunde: “dar rostul fantei pentru scrisori nu e sa impiedice accesul in casa al chestiilor care nu sunt scrisori, ci sa permita accesul corespondentei in casa; o afirmatie poate sa excluda alte afirmatii fara sa-l contina pe nu; concentreaza-te asupra lui ‘nu’, nu asupra ‘ideii de negatie’!”
*
Ce anume caut, de fapt? Nu cumva ma intreb “Care e functia lui ‘nu’ in utilizarea limbajului?” pentru a gasi apoi ceva cu o functie asemanatoare in utilizarea “obiectelor extralingvistice”?
In paranteza fie spus: actiunile noastre nu au drept continut doar artefacte; modelul ‘folosesc un instrument (sau o unealta) asupra unui obiect pentru a-l modifica / controla intr-un anumit fel, potrivit unui scop’ nu se aplica pretutindeni; sau se aplica? imi folosesc picioarele pentru a-mi deplasa spatial corpul? si chiar daca se aplica modelul, aici nu am artefacte; sfera actiunilor e mai larga decat cea a artefactelor.
Si apoi, de ce sa caut functia lui ‘nu’? Nu ar fi mai bine sa ma uit direct la cum e utilizat si apoi sa caut cazuri extralingvistice similare? Dar daca fac asta, de unde stiu care dintre obiectele care joaca un rol in cazurile similare este omologul lui ‘nu’? Trebuie sa disting intre rolurile pe care le joaca diferitele cuvinte si diferitele obiecte in cadrul actiunilor respective.
Deci. Uneori spun “Nu!” doar pentru a descuraja un anumit comportament. Vezi, de pilda, rolul lui “Ma pisica!” in interactiunea mea cu pisica. Un buton de power off ar juca o astfel de functie? Diferenta este ca butoanele respective pot fi folosite si pentru a activa o anumita functie a unui aparat. Dar “Nu!” poate sa insemne “Nu mai fa ceea ce faci!” si poate, la fel de bine, sa insemne si “Nu e bine!”, iar acest “Nu e bine!”, la randul lui, poate contine o evaluare morala sau de alt tip sau poate fi doar o indicatie de genul “Nu asa se face.”.
Alteori pot spune “Nu.” pentru a refuza o invitatie. Sau pentru contrazice pe cineva, desigur. Uneori “Nu.” este raspunsul la o intrebare, iar semnificatia lui e data de intrebarea pusa. Dar as putea spune ca inseamna “Nu, nu fac ceea ce spui tu.” sau “Nu, nu cred ceea ce spui tu.” s.a.m.d. (desi ar fi ciudat sa spui ca ‘nu’ contine in sine un element lingvistic care refera la ceea ce a spus interlocutorul; un element lingvistc, altfel spus, care are si caracterul unui indexical, dar si caracterul unei expresii a metalimbajului).
N-ar fi mai bine sa ma uit la diferitele tipuri de acte de vorbire (fiindca “nu” poate fi utilizat diferit in cadrul lor, si la fel si “sau”, “si”, “daca… atunci…” s.a.m.d.) si sa vad ce le-ar corespunde in afara limbajului?
Dar cum ar putea sa le corespunda ceva? Nu sunt toate actele de vorbire moduri diferite de a comunica? Iar actiunile pe care le am eu in vedere nu sunt, toate, in afara comunicarii? Nu spun ca nu poti comunica si folosind direct diferite obiecte si nu cuvinte. De fapt, cred ca constructia artefactelor lingvistice (a cuvintelor, ma rog) depinde de o astfel de posibilitate – posibilitatea de a utiliza obiectele “obisnuite” pentru a comunica. Iar asta nu e decat o idee mai generala decat aceea ca invatarea limbajului se realizeaza ostensiv.
Hai sa luam un tip de act de vorbire! O promisiune. Ii promit lui Razvan, de pilda, ca o sa-l iau de la gradinita la ora patru si jumatate.
Ce am aici?
1) Cui ii promit
2) Ce anume promit
Cand promit ma angajez in fata cuiva ca o sa realizez o anumita actiune in viitor (nu neaparat in prezenta celuilalt sau in legatura cu el; un copil le poate promite parintilor ca o sa-si faca lectiile in timpul in care ei sunt la servici s.a.m.d.).
Sigur, pot realiza actiuni non-verbale care ma angajaza fata de efectuarea unor alte actiuni in viitor – cand dau drumul gazului in soba, de pilda, asta ma angajeaza fata de actiunea de a apropia o flacara de arzator (sa zicem; ignor contextele diferite, in care vreau sa ma sinucid sau ma razgandesc si inchid gazul s.a.m.d.). Dar nu ma angajeaza in fata cuiva anume. Poate imi pot face promisiuni si mie insumi, dar ideea e ca promisiunile trebuie sa fie facute fata de cineva (cineva ar putea spune ca promisiunile trebuie sa aiba si un martor si de aici reiese ca trebuie sa existe Dumnezeu s.a.m.d. – e o alta poveste). In ce fel urmaresc sa-l “afectez”, ca sa zic asa, pe cel caruia ii fac o promisiune? Vreau sa ii produc opinia ca voi face ceea ce promit? Poate da, dar asta nu e chestia cea mai importanta. Vreau sa ii creez asteptarea ca voi face ce am promis? Da, poate si asta, dar nici asta nu e chestia importanta. Vreau sa inchei un soi de contract cu persoana careia ii promit, mai degraba. Importante nu sunt opiniile sau anumite stari psihologice (asteptarea ca…, increderea). Creez un soi de legatura intre mine si el/ea.
Sunt politist. Am de transportat un detinut. Il leg cu catuse de mana mea. E asta ca o promisiune? Promisiunea ca vom sta impreuna pana vom ajunge la destinatie? E usor de vazut replica “Dar acum legatura e impusa intr-un mod cauzal! Esti un naturalist! Etc.”. Nu sunt, fiindca ma intereseaza cercetarile conceptuale. Dar nu am nici o problema cu ideea ca toate procesele de gandire, comunicare s.a.m.d. ar fi reductibile la interactiuni cauzale (sau “naturale”). Poate problema este ca promisiunea ma leaga doar pe mine fata de cel caruia ii promit (iar persoana cealalta poate sa faca orice doreste), in timp ce catusele il leaga si pe detinut de mine. Eu am cheia, pot desface oricand doresc catusele. Detinutul nu. Nu e atunci ca si cand el mi-ar promite ca va sta cu mine pe durata calatoriei? Dar catusele le-am legat eu. Actiunea a fost a mea. Cum ar putea consta “un soi de promisiune” a altcuiva intr-o actiune a mea?
Daca ii dau cuiva niste bani, asta nu inseamna ce persoana cealalta imi promite, in mod automat, sa imi dea banii inapoi. Nu pot obliga pe nimeni sa promita ceva. Un act verbal de forma promisiunii produs ca urmare a unei constrangeri nu poate fi o promisiune autentica. Iar actiunile non-verbale sunt mai degraba de tipul constrangerilor.
Promit sa imi fac curat in camera la ora 3. Daca as pune la usa un anunt de genul “La ora 3 imi fac curat in camera!”, n-ar fi la fel. Una e sa anunt ca o sa-mi fac curat in camera, alta e sa promit.
Dar cineva ar putea spune: “Cand ma apuc de o treaba e ca si cum i-as promite cuiva ca voi termina treaba de care m-am apucat.”. Felul asta de a vorbi nu opune, de fapt, actiunile non-verbale promisiunilor? “Nu spunandu-i lui Dumnezeu ca vei trai ca un bun crestin promiti, ci incepand sa traiesti ca un bun crestin!” – nu despre asta e vorba?
Nu e ca si cand as cauta “expresia comisivului” in natura? Actiunea de a face un copil ma angajeaza fata de ingrijirea lui? Nu “in mod natural”. Daca ma angajeaza, ma angajeaza in virtutea unei norme. Dar asa e si cu rostirea unor cuvinte, nu?
Poate s-ar putea spune: “Data fiind norma X, daca faci A, atunci te angajezi sa faci si B.”. Date fiind conventiile lingvistice obisnuite, daca spui “Promit sa (fac) B”, atunci te angajezi sa faci B. Iar a spune “Promit sa…” inseamna a face A, in acest caz. Dar aici exista o legatura intre continutul promisiunii si continutul actiunii pe care te angajezi sa o faci.
Si fata de cine ma angajez? Nu fata de cei care au instituit conventia lingvistica, nu? Dar daca as intra intr-un magazin din care nu pot iesi fara sa fi cumparat nimic, fata de cine m-as angaja ca voi cumpara cel putin un produs? Fata de cei care au instituit regula respectiva, nu? Iar cumpararea unui produs nu seamana deloc cu intrarea intr-o cladire, nu? Dar asa, nici facutul ordinii in camera nu seamana cu producerea unor sunete.
“Dar in ultimul caz ceea ce ai facut a fost sa promiti, nu sa produci sunete, pur si simplu. Iar intrarea in magazin e primul pas spre achizitionarea produsului, in timp ce promisiunea nu e primul pas spre a face curatenie.”
Si de ce nu?
“Fiindca nu incepi sa faci curatenie de cand promiti ca vei face. Ii poti promite cuiva ca va veti intalni peste zece ani. Nu ati inceput sa va reintalniti din momentul in care ai promis asta. Dar se poate spune, in schimb, ca “incepi sa faci cumparaturi” de cand intri in magazin.”
Dar de ce sa nu ne uitam la asemanari. O actiunea de-a mea ma angajeaza, in fata cuiva, fata de realizarea unei alte actiuni. Avem asta in ambele cazuri, nu?
“Dar asemanarea ar putea fi superficiala sau chiar fortata. Si in plus, apelul la regula, in cazuri de felul celui cu magazinul, e ca un apel la o promisiune ascunsa. A intra in magazin seamana cu o promisiune fiindca exprima acceptarea regulii, care contine o promisiune. E ca si cand cineva ti-ar spune ‘Daca promiti sa cumperi un produs, semneaza aici. Sau mai bine, in loc sa semnezi, intra pe usa asta.’. Cand intri in magazin e ca si cand ai raspunde ‘Da.’ la intrebarea daca promiti sa cumperi ceva de acolo. Dar atunci intrarea in magazin nu mai este, pur si simplu, o actiune non-verbala, ci una care are si o componenta comunicationala.” (nu suna prea grozav, dar n-am alt cuvant la indemana)
Dar eu nu le comunic nimic celor care au instituit regula.
“Si atunci cum poti sa te angajezi ‘in fata lor’, asa cum spuneai mai devreme?”
*
Se mai poate adauga: regula in virtutea careia atunci cand intru in magazin fac ceva asemanator cu o promisiune – promit sa cumpar cel putin un produs – nu include in ea o promisiune explicita. Aceasta pentru ca regula _este_ o practica. Iar in cadrul practicii prin care se instituie regula e posibil ca nimeni sa nu promita explicit nimic.
*
[…]
A: Gandurile pot fi inferate unele din altele pe baza continutului lor. Chiar daca o actiune trebuie sa succeada unei alte actiuni, in virtutea unei reguli, continutul actiunilor nu conteaza.
B: Pe baza continutului lor? Nu pe baza formei lor logice? Ce rol joaca, sa zicem, continutul gandului ca facultatea este facuta din biscuiti, atunci cand inferez din acest gand ca fie facultatea este facuta din biscuiti, fie Aristotel era vampir?
A: Bine. Dar uita-te la un alt exemplu: ‘Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul e posibil. Nu e totul posibil. Prin urmare, Dumnezeu exista.’ Aici continutul concluziei reia, intr-un fel, ceva din continutul premiselor. Arata-mi ceva de felul asta in cazul actiunilor obisnuite!
B: Ar trebui sa stiu mai intai ce joaca rolul expresiei “daca… atunci…” in cazul actiunilor. Problema este ca daca o sa pun in locul conditionalului o actiune prin care este instituita o anumita legatura cauzala, de la A la B, sa zicem, atunci actiunea prin care e realizat A nu mai trebuie sa fie succedata de actiunea prin care e realizat B. De pilda, daca leg doua obiecte de pe masa cu o ata, atunci va fi suficient sa-l misc pe primul pentru a-l misca si pe al doilea. Actiunea care ar trebui sa joace rolul concluziei nu mai e necesara.
A: Deci imi dai dreptate, nu?
B: Stai un pic. Ma gandesc la ‘A, numai daca B’.
A: Nu e nevoie. Iti dau un exemplu mai simplu: ‘Toti oamenii sunt muritori. Socrate e om. Prin urmare, Socrate e muritor.’. Aici nu ai nici un conditional si nici o negatie. Dar continutul concluziei preia, din nou, ceva din continutul premiselor.
B: Sigur ca daca ii impiedic pe toti oamenii sa intre in casa mea, prin asta il impiedic si pe Vasile. Dar nu mai e nevoie sa realizez o actiune suplimentara pentru a-l impiedica pe Vasile. Inferenta se realizeaza la nivelul descrierilor actiunilor. Dar sa ne gandim. Daca as vrea sa conving pe cineva ca Socrate e muritor, nu ar fi suficient sa-i spun ca oamenii sunt muritori si ca Socrate e om?
A: Ce vrei sa spui?
B: Vreau sa spun ca daca e vorba despre o relatie logica, atunci concluzia e, intr-un sens, continuta in premise. Daca dau o lege prin care ii oblig pe toti cetatenii sa plateasca impozit, nu mai e nevoie sa dau cate o lege pentru fiecare cetatean in parte.
A: Si atunci succesiunile tale de actiuni sunt doar ca insiruirea premiselor, fara a mai adauga si concluzia?
B: Poate ca da.
A: Dar dintr-o astfel de insiruire lipseste tocmai relatia inferentiala!
*
B: In mod obisnuit nu cred ca gandim asa. Nu punem cateva idei pe masa, dupa care ne uitam sa vedem ce anume decurge din ele. Pornim mai degraba cu concluzia. Apoi ne intrebam: “Cum as putea convinge pe cineva de asta?”. Sau: “Ce anume explica acest fapt?”. S.a.m.d. Aici au loc inferentele. Vreau sa aprind focul in soba. Acum ma pot intreba ce anume presupune asta. Dar nu e nevoie sa ma intreb explicit. Si nu trebuie sa-mi spun “Voi aprinde focul in soba numai daca voi da drumul la gaz si voi apropia o flacara de arzator.”. Ceea ce ma face sa dau drumul la gaz si sa apropii flacara de arzator atunci cand intentionez sa aprind focul in soba e o inferenta.
A: De ce? N-ai putea spune ca actiunile respective (a da drumul gazului si a apropia flacara de arzator) fac parte, pur si simplu, din aprinderea focului, fara sa fie inferate?
B: Nu stiu. Dar nu vreau sa ne incurcam acum intr-o asemenea discutie. Mai bine luam modificam un pic exemplul. Imi propun sa aprind focul in soba – incearca sa privesti asta ca pe o actiune – sa zicem ca-mi spun mie insumi “Ar trebui sa aprind focul!”. Apoi merg sa iau o bricheta. Eu cred ca aici se poate vorbi despre ceva de felul unei inferente.
A: Eu as spune ca te porti potrivit regulii: “Daca pentru realizarea unei anumite actiuni trebuie sa folosesti un anumit instrument, atunci pentru realizarea actiunii respective trebuie sa-ti procuri instrumentul respectiv.”. Dar regula aceasta nu este o regula logica.
B: Atunci uita-te la urmatoarea “insiruire de ganduri”:
1) Aprinderea focului in soba presupune deschiderea gazelor si apropierea unei flacari de arzator.
2) Apropierea unei flacari de arzator presupune producerea unei flacari.
3) Producerea unei flacari presupune folosirea unui instrument pentru producerea flacarii.
4) In cazul meu, singurul instrument pe care il am la indemana poate fi o bricheta.
5) Aprinderea focului presupune, in cazul meu, utilizarea unei brichete.
6) Pentru a utiliza un instrument trebuie sa ti-l procuri.
7) Aprinderea focului in soba presupune, in cazul meu, procurarea unei brichete.
Tu pari sa vorbesti despre (6), in timp ce eu vorbesc despre inferenta care ma duce de la (1)-(6) la (7).
A: Dar acum nu mai vorbesti despre actiuni non-verbale. Vorbesti despre un soi de “silogism practic” care te duce de la scopuri la mijloacele pentru obtinerea scopurilor respective, ca sa zic asa, dar nu te duce niciodata de la actiuni la alte actiuni.
B: Asta fiindca traditia intelectualista a retezat inceputul si sfarsitul secventei. Inceputul il constituie actul de vorbire prin care imi propun sa aprind focul, iar sfarsitul il constituie actiunea prin care imi procur o bricheta. Iar pasii intermediar pot fi reprezentati tot ca acte de vorbire, sau pot lipsi complet. In argumentarile propriu-zise unele premise nu sunt formulate explicit.
A: Atunci poate ar trebui sa vorbesti despre secventa urmatoare:
1) Imi propun sa aprind focul in soba.
2) Imi spun ca aprinderea focului in soba presupune procurarea unei brichete.
3) Imi procur o bricheta.
B: Mie mi se pare ca secventa respectiva are caracterul unei inferente.
A: Secventa respectiva are toate caracteristicile unui silogism practic, in sensul lui Aristotel. Pentru Aristotel concluzia silogismului era, intr-adevar, o actiune. Dar dupa el nimeni nu a mai crezut asta. In secventa respectiva, (3) ar trebui sa fie “Imi spun ca ar trebui sa-mi procur o bricheta.” sau “Imi propun sa-mi procur o bricheta.”. Si atunci, chiar daca vrei sa vorbesti despre acte de vorbire in loc de ganduri, si chiar daca repovestesti orice rationament in termenii unei logici a actelor de vorbire, te poticnesti in fata unui zid. Cum ar putea un act de vorbire sa implice logic o actiune?
[Regula ‘Daca accepti ca trebuie sa faci X, atunci trebuie sa faci X’ este tot un gand, nu o actiune.]
*
B: Cum ar putea sa nu existe relatii asemanatoare cu relatiile logice intre acte de vorbire si actiuni non-verbale? Daca nu ar exista astfel de relatii, nu am putea invata niciodata sa vorbim. Stim sa interactionam prin intermediul limbajului tocmai fiindca interactionam prin intermediul unor actiuni non-lingvistice. Legatura dintre actele noastre de vorbire si celelalte practici ale noastre ea cea care da sens sunetelor pe care le rostim si semnelor pe care le producem.
A: Chiar daca as accepta ceea ce spui, nu vad de ce legaturile trebuie sa fie logice? Practicile comunicarii ar putea fi integrate in alte practici. S-ar putea constitui pe fundalul altor practici omenesti, asa cum spui tu. Dar asta nu exclude situatia in care doar intre propozitiile rostite de noi exista relatii logice.
*
[…]
Prin ce difera intrebarea “Unde sunt ochelarii?” de rugamintea “Incearca, te rog, sa-ti amintesti unde ai vazut ultima data ochelarii!”? Intrebarea nu imi specifica nici o procedura pe care sa o urmez pentru a spune unde cred eu ca sunt ochelarii.
“Dar nu poti ignora intrebarea, asa cum nu poti ignora rugamintea.”
Da, dar refuzul de a indeplini rugamintea (daca refuz nu inseamna ca ignor rugamintea) consta in refuzul de a urma procedura respectiva, in timp ce refuzul de a raspunde la intrebare (“Imi pare rau, nu pot sa raspund!”) e diferit.
[…]
*
A: In mod asemanator, si intre gandul ca afara ploua si gandul ca sunt nori pe cer se poate constitui o relatie explicativa, pe fundalul proceselor neurofiziologice care au loc in creier. Dar intre procesele din creier nu exista relatii explicative.