Am simtit nevoia sa ma mai invart un pic in jurul unor idei pe care le-am mai dezvoltat aici. Probabil unele lucruri se repeta. Textul asta nu are nici o valoare teoretica, bineinteles, dar mi-a prins bine sa il scriu. Interlocutorul e “I”, eu sunt “E”.
I: Deci vrei sa sustii ca gandurile sunt actiuni?
E: Da, intr-un sens.
I: In ce sens?
E: In primul rand, esti de acord ca atunci cand spunem ceva realizam o actiune?
I: Ai in vedere teoria actelor de vorbire dezvoltata mai intai de Austin si Searle, nu?
E: Da. Si mai am in vedere, desigur, conceptia lui Wittgenstein din a doua perioada a vietii, daca l-am inteles bine. Dar cred ca imi poti raspunde la intrebare si fara sa invocam niste conceptii filosofice.
I: Bine. Atunci o sa raspund astfel. Sunt de acord ca oamenii fac ceva atunci cand vorbesc. Ei exprima anumite ganduri. Dar gandurile insele, pentru a putea fi exprimate, trebuie sa preceada vorbirea.
E: Am putea vorbi despre asta. Eu ti-as spune, probabil, ca oamenii incep mai intai sa vorbeasca, iar apoi simuleaza ca ar vorbi (asa cum simuleaza “in minte” multe alte actiuni) si asa apare ceea ce numim “gandire”. Dar o astfel de discutie n-ar face decat sa te induca in eroare. Eu nu vreau sa stabilesc ceva despre cum se dezvolta in mod natural gandirea. Nu sunt psiholog. Vreau sa spun altceva, si anume ca daca nu concepem gandirea ca pe o actiune (ca pe un soi de vorbire simulata, daca vrei), atunci nu vom mai intelege nimic despre gandire.
I: De ce?
E: Argumentele cele mai convingatoare, dupa parerea mea, le-a dat Wittgenstein. Eu m-as rezuma acum la un singur lucru: nici obiectele, de orice fel ar fi ele, nici configuratiile de obiecte, oricat de complicate, nu au vreun inteles. Gandurile, vazute ca obiecte lingvistice sau ca obiecte mentale sau ca obiecte abstracte nu pot avea vreun inteles. Dar atunci nu au cum sa fie ganduri.
I: Si nu e suficient sa spunem ca gandirea e un proces mental reductibil la anumite procese neurofiziologice?
E: Cand te exprimi asa imi dai impresia ca gandirea e ceva care mi se intampla. Eu nu pot sa accept ca “mi se intampla niste ganduri”. Eu sunt cel care gandeste. Altfel, nu am nimic impotriva ideii ca actiunile pe care le realizez atunci cand gandesc pot fi descrise in termenii unor procese neurofiziologice. Si atunci cand realizez alte actiuni, cand ma ridic de pe scaun, de pilda, ceea ce fac poate fi descris in termenii unor procese fiziologice si neuronale. Dar asta nu inseamna ca eu nu realizez o actiune atunci cand ma ridic de pe scaun.
I: Ok, deci vrei sa spui ca gandirea e un fel de vorbire launtrica, nu?
E: Simplificand un pic lucrurile, da.
I: Dar cum se face ca uneori, atunci cand ma gandesc la ceva, nu am deloc in vedere vreun interlocutor?
E: Nu toate actiunile mele vizeaza alte persoane. In particular, pot sa vorbesc sau sa scriu (chiar daca nu fac asta “doar in minte”) fara sa ma adresez cuiva.
I: Dar daca a gandi un gand inseamna a realiza o actiune, iar actiunile trebuie sa fie intentionate, nu ar trebui sa distingi intre ganduri intentionate si ganduri neintentionate?
E: Se poate intampla “sa-mi treaca diferite lucruri prin minte”. N-as spune insa ca un amestec de reprezentari, franturi de cuvinte, amintiri s.a. e un gand. Ar putea sa-mi treaca prin minte si o propozitie. As putea sti ce anume a declansat asa ceva sau nu. Dar nu cred ca as spune ca eu am gandit ceva in momentul respectiv.
I: Dar esti de acord ca atunci cand gandesti, daca a gandi inseamna a actiuna, trebuie sa faci ceva in mod intentionat, nu?
E: Da, sunt de acord.
I: Bine. Dar intentiile nu trebuie sa aiba un continut? Continutul intentiei mele de a ma ridica de pe scaun nu este gandul “eu ma ridic de pe scaun” sau ceva de felul acesta? Iar in acest caz, nu ar trebui ca gandurile sa preceada orice fel de actiuni?
E: Cred ca inteleg ce spui in felul urmator. Sa zicem ca eu ma gandesc ca Aristotel a fost un om foarte inteligent. Ceea ce fac este, de fapt, sa simulez ca as spune “Aristotel a fost un om foarte inteligent”. Dar pentru ca aceasta sa fie o actiune, trebuie sa fac ceva intentionat. Iar pentru a intentiona sa spui ceva, trebuie ca intentia ta sa aiba drept continut tocmai continutul a ceea ce spui. A rosti in mod intentionat p presupune a intentiona sa spui p. Dar daca continutul intentiei ar fi dat tot printr-o actiune, atunci ar trebui, din nou, ca aceasta sa fie intentionata. Intentia de a spune p ar trebui sa fie precedata de intentia de a intentiona sa spui p s.a.m.d. Continuturile intentiilor nu pot fi date prin niste actiuni, asa ca trebuie sa fie ganduri, in alt sens. Asta vrei sa spui?
I: Nu vreau sa incetinesc discutia legandu-ma de unele formulari ale tale. O sa accept pentru moment ca asta este argumentul meu.
E: Ok. Atunci hai sa ne uitam la urmatorul exemplu. Sa presupunem ca un om spune: “Intentionez sa vizitez Parisul anul viitor.”. Sa mai presupunem, in plus, ca omul respectiv a intentionat sa spuna ceea ce a spus. El a realizat o actiune intentionata. Dar pentru asta nu a fost nevoie sa-si spuna in sinea lui, inainte sa-si exprime intentia de a vizita Parisul anul viitor, ceva de genul: “Intentionez sa-mi exprim intentia de a vizita Parisul anul viitor.”. Intentia lui de a vizita Parisul anul viitor are un continut. Cand spun insa ca el isi exprima in mod intentionat aceasta intentie nu spun ca mai exista o intentie care insoteste rostirea cuvintelor respective. Formularea “a intentionat sa spuna ceea ce a spus” ne-ar putea induce in eroare.
I: Si atunci pe ce ne bazam atunci cand credem ca el a intentionat sa spuna ceea ce a spus?
E: Uite un alt exemplu. Sa zicem ca intr-o discutie ridic vocea. Apoi spun: “Am ridicat in mod intentionat vocea, pentru a sublinia ceea ce spuneam in momentul respectiv.”. Tu ai putea raspunde: “Dar era vizibil ca te-ai enervat si de asta ai ridicat vocea.”. Acum, pentru a sustine in continuare ca am ridicat vocea in mod intentionat nu e nevoie sa spun ca nu m-am enervat. Chiar daca exista o explicatie cauzala pentru ceea ce s-a intamplat, eu pot sa interpretez in continuare ridicarea vocii asa cum spun eu. Daca prin ceea ce fac in continuare arat ca eu consider importante si demne de subliniat lucrurile pe care le spuneam atunci cand am ridicat vocea, totul e ok.
I: Deci ceea ce face dintr-un comportament o actiune intentionata e contextul?
E: Da. Doamna Anscombe spune lucrurile astea mult mai bine decat mine.
I: Dar nu tot ea spune ca ceva este o anumita actiune “sub o anumita descriere”?
E: Ba da.
I: Si nu trebuie ca descrierea sa fie prezenta, intr-un fel sau altul, in mintea mea, atunci cand realizez actiunea? Iar continutul descrierii nu este un gand, gand care nu poate fi redus tot la o actiune?
E: Iti mai prezint un exemplu. Sa zicem ca iti spun: “Te rog sa vii la intalnirea de diseara a colegilor din biroul nostru!”, iar pentru tine nu e clar daca ti-am adresat o rugaminte colegiala sau te-am convocat la o intalnire in calitate de sef de birou. M-ai putea intreba si as putea sa-ti raspund. In felul acesta vei vedea cum imi descriu actiunea anterioara (rostirea cuvintelor “Te rog sa vii…”). Dar nu e nevoie sa presupui ca eu aveam in minte acea descriere (“e o rugaminte” sau “e o convocare”) atunci cand am vorbit. Si nici nu inseamna ca atunci cand iti raspund la intrebare mai trebuie sa am altceva in minte decat cuvintele pe care le rostesc si cu voce tare.
I: Inteleg ca vrei sa spui ca si aici conteaza contextul, care ar putea cuprinde si alte actiuni.
E: Da. Nu mai trebuie sa existe ceva “in spatele actiunilor”.
I: Totusi, la ce iti foloseste sa spui ca atunci cand gandim realizam, de fapt, actiuni?
E: Pe scurt, cred ca daca ne schimbam perspectiva si vedem lucrurile astfel, putem depasi tot felul de dificultati conceptuale. In plus, cred ca putem depasi prejudecata care situeaza gandirea intr-o sfera inalta, speciala, iar actiunile omenesti le plaseaza pe un palier inferior. Cred ca aceeasi prejudecata sta in spatele distinctiei traditionale dintre stiinta si tehnologie. Dar asta este deja alta poveste.
I: Esti un pragmatist.
E: Da, intr-un fel.