Mi-am pus acum cateva zile o intrebare prosteasca: “Dar daca intelesul consta in utilizare, cum poate fi explicata situatia in care o persoana introduce pentru prima data o metafora noua in limbaj, iar interlocutorul intelege? Metafora are inteles, dar acesta nu se sprijina pe nici o utilizare anterioara. Nu inseamna asta ca intelesul nu e reductibil la utilizare?”
Intrebarea era prosteasca fiindca ascundea o confuzie – cea dintre meaning si understanding. Atunci cand creez o metafora noua (sau cand inventez un cuvant nou) ii dau unei expresii lingvistice o utilizare. Prin asta, se poate spune, ii dau si un inteles. Nu e nevoie de nici o utilizare anterioara.
“Si totusi, cum se prinde altcineva de ce anume incerc sa fac, folosind expresia respectiva?” – Asta e o alta intrebare.
Reflectiile astea m-au facut sa ma gandesc la asemanari si analogii. Pot intelege ce inseamna “ementeral”, de pilda, fiindca seamana cu un cuvant pe care il inteleg deja. La fel, pot intelege o metafora noua pe baza unor analogii (ok, discutia e mai complicata, dar nu vreau sa intru in detalii acum).
Si tot pe baza unor analogii pot sa justific anumite idei. Dar aceasta forma de justificare e considerata mai slaba decat justificarea inductiva.
Totusi, s-ar putea spune ca fac apel la analogii si in cadrul rationamentelor inductive. Cand trag o concluzie generala pe baza mai multor cazuri particulare, de pilda, ma uit la cazuri care seamana intre ele sau sunt analoage (ar fi de discutat si despre diferenta dintre asemanare si analogie, dar nu acum).
In plus, dincolo de problema filosofica a inductiei, rationamentele inductive sunt considerate, la randul lor, ca fiind mai slabe decat cele deductive.
Si totusi, nu e implicata analogia, intr-un fel, si in utilizarea deductiei? Sa zicem ca acceptam ca mentionarea regulii pe baza careia a fost facuta o deductie nu serveste la justificarea deductiei respective (vezi articolul lui Lewis Carroll). Dar atunci justificarea unui rationament deductiv nu se poate face decat prin analogie cu un rationament deductiv asemanator acceptat deja.
De aici pare sa reiasa ca un rationament deductiv nu e mai puternic decat un rationament prin analogie. Ciudat, nu?
LE: O coincidenta. Dragos Bigu, unul dintre fostii mei studenti, si-a prezentat lucrarea de doctorat intr-o sedinta a catedrei. Dupa el, distinctia lui Kuhn intre concepte normice si concepte nomice ar putea fi suprapusa distinctiei dintre asemanare si analogie (conceptele normice se formeaza pe baza asemanarilor, cele nomice pe baza analogiilor).