Am putea să ne facem un blog. Îl avem pe ăsta, dar ce ne costă să ne mai facem unul? Nimic. Să nu știe nimeni cine scrie. Și să ne batem joc de oricine pe blogul ăla. Am găsi de ce să ne luăm și am avea și umor. Ar ieși o bășcălie de ne-am strica de râs. Am scrie despre tocilari, lipoveni, rockeri, popi, gospodine, copii de grădiniță, asistente medicale, bicicliști, pușcăriași ș. a. m. d. Nu ne-am chinui să spunem doar chestii adevărate. În schimb, am putea încerca să spunem despre fiecare chestii atât de urâte încât să ne îngrozim toți cititorii.

Să-ți bați joc de politicieni și să îi terfelesti prin noroi e prea ușor. E o chestie pe care o face prea multă lume, oricum, așa că noi am putea încerca, pe blogul ăla, să ne batem joc de oamenii săraci care au copii bolnavi. Sau direct de copiii lor bolnavi. Sau de acei copii săraci care au fost bolnavi și au murit din cauza sărăciei. Cu siguranță că nici ei nu au fost perfecți, iar suferința și moartea nu te scutesc de critici. Ceva de criticat tot am găsi, suficient cât să-i punem pe cititori pe gânduri. Ca să nu spună că autorul blogului e dement și vrea doar să își bată joc.

Sigur am avea trafic. După aia am câștiga bani din reclame la spray-uri lacrimogene și cuțite de vânătoare.

Dacă ați mai intrat pe aici, probabil acum vă așteptați să vină ceva cu “Dar n-o să facem așa, fiindcă…”. Ok, n-o să ne facem un blog de genul ăsta. Și-au făcut deja alții, n-ar fi nimic original. E ușor să îți bați joc de oameni cu umor, spunând chestii care sună șocant, dar nu complet aberant. E ca și când ai juca pe easy mode. Iar noi vrem să o ardem pe hard mode. Asta e tot.