[gata vacanta! 🙂 textul e aici, pagina proiectului e aici]
Se pare ca “argumentul sofist” despre care vorbea in capitolul II l-a ros destul de tare pe Aristotel, fiindca acum se intoarce la el. Acolo aveam cazul unui om care e lipsit de stapanire cu privire la o chestie pe care o considera rea, asa ca nu se poate abtine sa nu o faca, dar e si cam varza si crede ca e rea o chestie buna, asa ca de fapt face un lucru bun. Altfel spus, din combinatia lipsei de stapanire cu lipsa de ratiune ar iesi ceva ok.