Banuiala mea a avut un pic de miez. Virtutile etice, zice Aristotel, presupun si ceva corporal, in timp ce virtutile intelectuale, zice tot el, nu presupun nimic corporal. Chestie de care ma indoiesc un pic (dar am mai vorbit despre asta).
O sa trec direct la argumentul care mi se pare cel mai intersesant.
[da, asta e ultimul capitol]
IX
Daca problema fericirii si a virtutilor, ca si cea a prieteniei si a placerii, au fost suficient tratate in liniile lor generale, trebuie oare sa consideram ca astfel ne-am dus pana la capat planul propus? Sau, asa cum am mai spus, in domeniul actiunii scopul nu consta in pura cercetare si cunoastere teoretica a fiecarei categorii de obiecte, ci mai degraba in punerea lor in practica? Asadar, nici in ce priveste virtutea, nu este suficient s-o cunosti teoretic, ci trebuie sa incerci s-o posezi si sa faci uz de ea, sau de orice alt mijloc existent, pentru a deveni un om de bine.
VIII
Viata dusa in conformitate cu celelalte virtuti se situaza, in privinta fericirii, pe un plan secundar, pentru ca activitatile conforme cu ele sunt pur umane. Actele de dreptate, de curaj si toate celelalte acte de virtute presupun raporturi interumane, tinand seama, atat in materie de contracte, servicii si tot felul de alte actiuni, cat si in domeniul pasiunilor, de ceea ce se cuvine fiecaruia. Or, toate acestea sunt, dupa cum se vede, lucruri omenesti.
Aristotel vorbeste din nou despre fericire. Pe la inceputul cartii a spus ca sensul vietii ar fi fericirea. In plus, am vazut ca pentru el fericirea nu e o stare psihologica – starea de “a te simti fericit(a)”. E altceva (cred ca formularea lui era “activitatea sufletului in acord cu virtutile”).
VI
Dupa ce am tratat despre virtute, prietenie si placere, ne ramane sa vorbim in linii generale despre fericire, pe care o luam ca scop a tot ce intreprinde omul. Si, pentru ca expunerea noastra sa fie mai concisa, vom arunca o privire asupra celor spuse anterior despre ea. Am afirmat, asadar, ca fericirea nu este un habitus; daca ar fi asa, ea ar putea fi accesibila chiar si cuiva care si-ar petrece toata viata dormind, ducand o existenta vegetativa, sau chiar si unui om lovit de cele mai mari nenorociri. Deci, daca a vedea in ea un habitus ar fi inacceptabil, fericirea trebuie considerata mai degraba o activitate, cum am spus la inceput; si daca, dintre activitati, unele sunt in mod necesar alese in vederea altor lucruri, altele sunt demne de dorit in sine, este evident ca fericirea trebuie situata printre activitatile demne de dorit in sine si nu printre cele alese in vederea altor lucruri; caci fericirea nu are nevoie de nimic, ea isi ajunge siesi.
[textul e aici]
Cred ca acum Aristotel vrea sa spuna ca sunt mai multe feluri de placeri si ca nu toate merita sa fie urmarite. Unele sunt mai importante, altele sunt mai putin importante, iar altele pot fi daunatoare.
[am ramas un pic in urma cu comentariul la IV, promit sa recuperez!]
V
De aici rezulta ca trebuie sa admitem o diferenta specifica intre placeri. Caci, dupa parerea noastra, lucrurile specific diferite nu pot fi perfectionate decat de lucruri la randul lor specific diferite. (Asta se vede, de altfel, si in cazul produselor naturii, ca si in cel al produselor artei, cum sunt, pe de o parte, animalele si plantele, pe de alta o pictura, o statuie, o casa sau un obiect). Credem, de asemenea, ca activitatile specific diferite sunt perfectionate de lucruri specific diferite. Or, activitatile intelectuale difera specific de activitatile sensibile, dupa cum difera specific intre ele si diversele lor forme; deci si placerile ce le duc la desavarsire difera specific intre ele.
IV
Natura si caracterul specific al placerii vor deveni mai clare daca vom relua lucrurile de la inceput.
Aristotel continua sa discute punctul de vedere potrivit caruia placerea ar fi cel mai mare bine. Dupa ce a prezentat (si a criticat) argumentele lui Eudoxos (tipul care sustinea ca placerea e binele suprem), i-a luat la rand si pe adversarii lui.