Clipul ăsta a fost cam așa, cum ai fi vara la țară și e cald și e în mijlocul satului un morman de rahat, da’ nu pute foarte rău, fiindcă rahatul de deasupra s-a uscat, doar că vine unu’ cu o rangă și începe să râcâie prin rahatul ăla și zbang, iese toată putoarea.
Dacă te uiți prin comentarii, that is:
Sunt enshpe popi de cacao. De ce ne mirăm? Politicieni de cacao sunt, profi imbecili și libidinoși sunt, doctori lacomi și incompetenți sunt, despre avocați nici n-are rost să mai vorbim.
Suntem o țară de jmecheri și țepari, prostirea fraierilor e sport național. Se practică de la televizor și până în colțul străzii. De ce n-ar trece și prin biserică?
Ah, biserica! Vai, care toacă din banii publici. Poate o fi așa. Asta înseamnă că e cot la cot cu alte ONG-uri care căpușează statul. Poate și ICR-ul ar trebui să o lase mai moale cu banii publici. Poate ar fi mai bine să privatizăm toate institutele de cercetare, muzeele, parcurile naturale și tot așa. De ce nu și școlile și spitalele?
Sau să li se taie conducta măcar ăstora de la biserică, că tot iau bani de la gura orfanilor și bătrânilor.
Yeah, lol. Poate ne uităm cum e și în alte țări.
Dar toate chestiile astea nu au legătură cu credința religioasă și cu Dumnezeu. Sunt filme diferite. Poți să recunoști că sunt probleme cu instituția și cu reprezentanții ei fără să îți bați joc de credința religioasă cu care sunt asociați ăia.
Tot felul de troglodiți, retrograzi, xenofobi, rasiști, misogini, homofobi sau, pur și simplu, cretini încuiați, se folosesc de religie ca de un camion cu care să își plimbe rahatul prin lume. Asta nu înseamnă că religia are vreo vină. Poate că biologia evoluționista a fost folosită (via Nietzsche) de fasciști. Dacă ar fi așa, asta n-ar însemna că e greșită sau că are vreo vină.
One more time, hai să nu încurcăm borcanele. Credincioșilor cu bun simț nu le folosește la nimic să îi întrebi de ce nu devin atei când văd “cum fură popii”. Dacă nu ți-ai pus în cap să devii un nou Luther (al ortodocșilor), mai bine stai în banca ta. Poți încerca să reduci daunele pe care le produc biserica și falșii credincioși în societate. Cu asta îți ținem pumnii, iar oamenii pentru care Dumnezeu și religia creștină înseamnă cu adevărat ceva ar putea să îți țină pumnii chiar și ei.
Da’ chestia cu ‘Mniezo mai bine o lași pe seama teologilor și a filosofilor religiei. Zicem și noi. Așaaaaa,… ca sfat, ca să nu te faci de cacao.
Dar am observat ca la intrebarea “Cine l-a inviat pe Hristos?” unii oameni raspund: “Dumnezeu”. Problema este ca Dumnezeu, in credinta crestina, atata cat stim si noi, nu e ca mazarea la superoferta – platesti o cutie si primesti trei. Nu sunt trei persoane divine distincte – Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Hristos nu e o alta persoana si nu e nici macar o parte a lui Dumnezeu (nu, aici nu e ca la Voldemort). Hristos e Dumnezeu intrupat. Iar de murit pe cruce n-a murit un om, fiindca era aiurea ca pentru pacatele tuturor oamenilor sa moara un alt om.
Sa zicem, deci, ca pe cruce a murit Dumnezeu cel intrupat. Si atunci, cine l-a mai inviat? Ar fi fost lame sa-i puna pe niste ingeri sa-l invie. Cel mai ok, probabil, e sa crezi ca Dumnezeu a murit si a inviat prin propriile sale puteri. Iar lucrul asta poti sa il crezi, dar pentru asta nu trebuie sa consideri ca moartea e o lipsa a existentei. Fiindca daca cineva nu exista, atunci nu mai poate sa faca nimic, nici macar sa stranute, darmite sa se readuca pe sine la viata.
Daca asa stau lucrurile, atunci e ok, dar pentru a intelege povestea invierii in acest fel trebuie sa presupui ca moartea nu e incheierea existentei. De unde reiese ca invierea lui Hristos, inteleasa si acceptata asa, nu poate fi o dovada ca moartea nu e incheierea existentei noastre. O dovada nu poate presupune tocmai ceea ce dovedeste. Dar e ok, fiindca biserica nu e un tribunal. Credinta nu are neaparat nevoie de dovezi (totul e sa nu crezi ceva aberant sau contradictoriu).
De altfel, oamenii care cred ca invierea lui Hristos reprezinta o dovada ca si viata lor ar putea continua dupa moarte sunt, oricum, dubiosi. S-ar putea foarte bine ca Hristos, ca Dumnezeu intrupat, sa moara si sa invie, dar oamenii sa moara si atat. O “dovada” mai buna, daca e vorba despre oameni, ar fi invierea lui Lazar, nu invierea lui Hristos. Acolo, daca accepti povestea, se vede ca Dumnezeu poate sa ii aduca la viata pe oameni. Mai ramane sa si vrea.
Daca ne uitam in jur, cati oameni chiar ar merita sa revina la viata dupa ce vor muri?
O sa fie vorba in continuare despre Dumnezeu, respectiv despre atributele divine, suflet si depre existenta vietii dupa moarte. Dar mai bine va las sa urmariti prezentarea.
Astazi o sa fie vorba despre existenta lui Dumnezeu. Bineinteles, eu incerc sa schitez o harta a discutiilor pe care le-au purtat filosofii despre asta, nu sa va dau un raspuns la intrebarea daca exista Dumnezeu.
Dar mai intai o iesplicatie: sa nu spuneti ca m-am luat dupa Gigi, care si-a facut slide-uri in Prezi, fiindca eu am scris despre Prezi inca de anul trecut de prin vara (iata).
Si inca o iesplicatie: chiar am incercat sa spun mai clar ce am in minte, iar pe planeta mea pentru a face asta folosim uneori scheme; deci sa nu spuneti ca vreau sa ma dau mare sau ceva. Mie mi se pare ca a avut rost sa fac o schema. Daca vi se pare ca n-a avut rost, nu e nici o problema, dar trebuie sa-mi spuneti de ce, fiindca altfel nu-mi foloseste la nimic sa-mi spuneti, pur si simplu, ca vi se pare ca n-a avut rost.
Si acum puteti sa va uitati aici. Iar postul despre iertare, in caz ca nu stiti despre ce vorbesc, e asta.
M-am gandit ca asta ar putea fi mantuirea. Faci o chestie foarte urata (vezi doamna Mandras Vergu acum 3 ani, de pilda). Persoana careia ii faci chestia respectiva nu o sa te mai poata ierta niciodata. Daca la un moment dat ajungi sa fii, totusi, om, o sa ai remuscari si n-o sa te mai poti ierta nici tu vreodata pentru ce ai facut.
Ai nevoie de iertare, dar nici un om nu ti-o poate da. Daca moartea e sfarsitul, o sa mori fara sa te mai impaci vreodata cu tine insati (sau cu tine insuti). Bineinteles, e preferabil sa mori asa, decat sa mori ca un animal lipsit de constiinta. Dar daca exista Dumnezeu, atunci el are puterea sa ierte ceea ce nu poate ierta nici un om.
Cred ca pentru unii oameni credinciosi sa crezi ca exista Dumnezeu inseamna si asta – sa crezi ca si un om pe care nu l-ar mai putea ierta nimeni poate fi totusi iertat.
In primul rand, nu toata lumea are o credinta religioasa. Unii dintre noi sunt agnostici, adica refuza sa vorbeasca despre chestiuni religioase, considerand ca acestea depasesc limitele cunoasterii noastre, iar altii sunt atei. Eu nu vreau, insa, sa va povestesc decat despre cei care cred in Dumnezeu.