Tag Archives: cartea a saptea

Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (69)

XI

Studierea placerii si neplacerii revine filosofului politic. El este arhitectul ce determina scopul asupra caruia ne indreptam atentia atunci cand spunem ca un lucru este bun sau rau in sens absolut. Mai mult, cercetarea unor asemenea lucruri face parte din sarcinile sale indispensabile; caci, pe de o parte, virtutea morala si viciul se raporteaza, dupa cum am stabilit, la domeniul placerii si neplacerii, pe de alta majoritatea oamenilor sustin ca fericirea este inseparabila de placere, motiv pentru care l-au desemnat pe omul fericit cu termenul de makarios, derivat de la khairein (a resimti placerea).

Continue reading →

Aristotel, Etica nicomahica – ce-a inteles Gramo (68)

[textul e aici]

Acesta e capitolul in care Aristotel incheie discutia despre stapanire de sine si lipsa stapanirii de sine (respectiv despre tarie de caracter si slabiciune de caracter). Daca ne uitam la lista de probleme din capitolul II o sa fie probabil clar ca pana acum el a incercat sa raspunda la toate intrebarile de acolo. Avem aici, prin urmare, doar o reluare a unor idei la care a ajuns deja Aristotel in capitolele anterioare:

Continue reading →

Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (65)

[pagina acestui proiect este aici]

VII

In ce priveste placerile si neplacerile, ca si reactia de atragere sau respingere provocate de simtul tactil si de gust (lucruri pe care le-am definit mai inainte ca domeniu al cumpatarii sau necumpatarii), este posibil ca cineva sa se lase dominat de cele pe care cei mai multi le domina, dupa cum se poate si sa le domine pe cele de care cei mai multi se lasa dominati. Cand e vorba de placeri, cel ce le domina este un om stapan pe sine, iar cel ce se lasa dominat este nestapanit; in cazul neplacerilor, primul dovedeste tarie, celalalt slabiciune. Dispozitia habituala a majoritatii oamenilor se situeaza pe o pozitie intermediara fata de acestea doua, desi inclina mai mult spre cea mai rea.

Continue reading →

Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (64)

VI

Vom vedea acum ca lipsa de stapanire in manie este mai putin dezonoranta decat cea raportata la dorinte. Caci mania pare sa asculte intrucatva de ratiune, chiar daca o face intr-o doara, asemeni servitorilor grabiti, care ies in fuga inainte de a auzi tot ce li se spune, pentru ca apoi sa execute prost ordinele primite, sau asemeni cainilor, care, cum bate cineva la usa, incep sa latre inainte de a sti daca e un prieten sau nu. Asa si mania, sub impulsul infierbantarii si al impetuozitatii naturale, auzind fara sa auda ordinul ratiunii, se avanta spre razbunare. Ratiunea sau imaginatia i-au aratat ca e vorba de un ultragiu sau de un semn de dispret si mania, ca si cand, in urma unui rationament, ar ajunge la concluzia ca are datoria sa lupte impotriva unei asemenea atitudini, izbucneste imediat.

Continue reading →

Aristotel, Etica nicomahica – ce-a inteles Gramo (63)

Am mai putine comentarii de facut in legatura cu capitolul asta (adica asta). Primul lucru care mi-a sarit in ochi a fost ca Aristotel pare sa ii puna in aceeasi galeata pe oamenii care isi gatesc copiii si ii mananca (si pe cei care isi mananca mamele) cu oamenii care isi rod unghiile.

Continue reading →

Aristotel, Etica nicomahica – ce-a inteles Gramo (62)

[texul e aici; partea din Etica nicomahica parcursa pana acum, impreuna cu comentariile lui Gramo, e aici]

Dupa ce am vazut cum rezolva Aristotel conflictul dintre “a fi lipsit de stapanire de sine presupune sa stii (sau sa intelegi) ca esti asa” si “un om intelept (sau care poseda cunoastere) nu poate fi lipsit de stapanire de sine”, sa vedem ce spune despre domeniile cu privire la care poti fi lipsit de stapanire de sine.

Continue reading →