[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara un pic mai tarziu]
IV
Aceasta forma de prietenie este deci perfecta atat prin durata sa, cat si prin celelalte trasaturi, si in toate privintele fiecare primeste si ofera celuilalt acelasi lucru sau ceva asemanator, asa cum trebuie sa fie intre prieteni.
II
Chestiunile ce ne intereseaza s-ar putea clarifica mai usor daca vom incepe prin a cunoaste obiectul prieteniei. Se admite in general ca nu orice poate fi iubit, ci numai ceea ce este susceptibil de iubire, adica binele, placutul sau utilul. Se mai poate admite, de asemenea, ca util este ceea ce genereaza un bine sau o placere, astfel incat, in calitate de scopuri, obiecte ale prieteniei pot fi doar binele si placerea. Dar iubim noi binele in sine sau ceea ce este bun pentru noi insine?
[textul e aici]
Prima afirmatie curioasa pe care o face Aristotel este aceea ca prietenia este o virtute (sau e cel putin inseparabila de virtute). Am avut mai multe probleme cu ideea asta. In primul rand, daca fericirea e o “activitate a sufletului in acord cu virtutile”, ar parea sa reiasa de aici ca nu poti fi fericit fara sa ai prieteni.
[textul e aici; Etica Nicomahica intra in vacanta pentru o saptamana]
Acum Aristotel reia argumentul din capitolul de dinainte pentru placeri senzoriale. De ce? Fiindca unii oameni, chiar daca accepta ca pot exista placeri spirituale (gen “placerea de a da demonstratia pentru teorema lui Fermat”), nu vor sa accepte ca placerile “fizice” ar putea fi ceva bun.
Cartea a VIII-a
I
Subiectul pe care-l vom trata in continuare este deci prietenia. Ea este, in fond, o virtute sau, cel putin, este inseparabila de virtute. Si nu exista alt lucru mai necesar vietii decat ea. Caci nimeni nu ar concepe o viata fara prieteni, chiar daca ar fi sa posede toate celelalte bunuri la un loc. Se pare, de altfel, ca cea mai mare nevoie de prieteni o au chiar oamenii bogati si cei investiti cu autoritatea celor mai inalte magistraturi. Altfel, la ce le-ar servi prosperitatea, daca ar fi frustrati de posibilitatea de a aduce binefaceri, posibilitate pusa in valoare cel mai mult si in modul cel mai demn de lauda fata de prieteni? Si cum si-ar putea ei mentine si apara aceasta prosperitate fara ajutorul prietenilor? Caci prosperitatea, cu cat e mai mare, cu atat e mai nesigura. De asemenea, in saracie, ca si in orice alta situatie nefericita, oamenii vad in prieteni unicul lor refugiu. Pe tineri prietenia ii ajuta sa se fereasca de greseli, batranilor le ofera ingrijire si compensatie pentru actele pe care slabiciunea ii impiedica sa le mai indeplineasca, pe cei aflati in floarea varstei ii stimuleaza la acte nobile:
“cand doi oameni merg impreuna…” (Homer), sunt mai capabili si de gandire, si de actiune.
[ultimul capitol din cartea a VII-a]
XIV
Privitor la placerile senzoriale, trebuie sa examinam opinia celor care afirma ca, daca unele placeri sunt demne de dorit in gradul cel mai inalt, si anume placerile nobile, nu acelasi lucru se poate spune despre cele ce intereseaza corpul, adica cele ce constituie domeniul necumpatarii.
[textul e aici]
Acum Aristotel vine cu o afirmatie mai radicala. Chiar daca exista placeri daunatoare, placerea, in genere (sau “in sine”, whatever that means), este un bine. De ce? Fiindca e opusa durerii, iar durerea e ceva rau si trebuie evitata. In plus, ceea ce se opune unui lucru rau care trebuie sa fie evitat nu poate fi decat un lucru bun.
Rationamentul e impecabil, dar ceva pare sa fie, totusi, in neregula cu punctul de plecare.
[textul e aici]
In capitol 11 Aristotel prezinta niste pareri, impreuna cu argumentele care le sustin. E vorba de 3 opinii:
(1) placerea nu e niciodata buna;
(2) nu toate placerile sunt bune (de fapt, cele mai multe sunt rele);
(3) placerea nu poate fi binele suprem.
Aristotel insusi pare sa accepte opinia de la (2), dar pe (1) si (3) le respinge (in capitolul 12).
[comentariul pentru textul de saptamana trecuta o sa apara cu o mica intarziere, sorry! sunt mai multe chestii interesante acolo si vrem sa mai discutam despre ele]
XIII
Asupra faptului insa ca durerea este un rau si ca trebuie evitata, acordul este unanim; caci ea este intr-adevar un rau, fie in mod absolut, fie prin aceea ca ne impiedica intr-un fel sau altul activitatea. Or, contrariul a ceea ce trebuie evitat, in masura in care este un rau ce trebuie evitat, este un bine. In mod necesar, deci, placerea este un bine. Felul in care Speusippos incerca sa respinga acest argument (uzand de comparatia cu plusul care este contrariu in acelasi timp si egalului si minusului) nu rezolva nimic, pentru ca nici el n-ar putea sustine ca placerea este in esenta un rau.
XI
Studierea placerii si neplacerii revine filosofului politic. El este arhitectul ce determina scopul asupra caruia ne indreptam atentia atunci cand spunem ca un lucru este bun sau rau in sens absolut. Mai mult, cercetarea unor asemenea lucruri face parte din sarcinile sale indispensabile; caci, pe de o parte, virtutea morala si viciul se raporteaza, dupa cum am stabilit, la domeniul placerii si neplacerii, pe de alta majoritatea oamenilor sustin ca fericirea este inseparabila de placere, motiv pentru care l-au desemnat pe omul fericit cu termenul de makarios, derivat de la khairein (a resimti placerea).