[textul e aici, imi pare rau ca am intarziat atat de mult]
N-am inteles prea bine de ce vorbeste Aristotel si despre bunavointa si concordie, cand tema lui era de fapt prietenia. Poate crede ca s-ar putea intelege mai bine ce e prietenia daca ne uitam si la alte chestii care seamana un pic cu prietenia, dar nu sunt prietenie. Ma rog,…
[un scurt comentariu pe marginea capitolelor V si VI o sa apara in curand; chestiile mai vechi sunt aici]
VII
Se pare ca autorii de binefaceri ii iubesc pe cei carora le-au facut binele mai mult decat acestia din urma pe binefacatorii lor; si cum acest lucru pare anormal, i se cauta explicatia.
V
Bunavointa seamana cu prietenia, fara sa fie totusi prietenie. Caci bunavointa putem avea si fata de persoane necunoscute, de care poate ramane ignorata, dar prietenie nu. Despre aceste lucruri am vorbit insa si mai inainte.
[textul e aici]
In capitolul asta mi se pare ca Aristotel incearca sa arate ca un om vicios nu poate fi cu adevarat prieten cu altcineva. Eu ma asteptam sa faca asta spunand ceva de genul: “pai, prietenia adevarata e cea bazata pe virtute, iar oamenii viciosi nu pot avea o astfel de prietenie, ci doar o prietenie bazata pe interes sau pe placere, iar aia nu e cu adevarat prietenie, deci oamenii viciosi nu pot fi prieteni cu nimeni”. Doar ca el o ia pe alta cale.
[ultimele paragrafe din capitolul asta mi s-au parut supertari! 🙂 ]
IV
Sentimentele amicale pe care le nutrim fata de semenii nostri, si care servesc la definirea prieteniei, par sa derive din cele pe care le nutrim fata de noi insine. Prieten este, dupa unele opinii, cel care doreste si face prietenului sau binele (sau ceea ce i se pare ca e bine) pentru prietenul insusi si, de asemenea, cel ce doreste prietenului, din iubire pentru acesta, sa sa existe si sa aiba parte de viata (sentiment pe care-l resimt mamele pentru copiii lor si prietenii cand sunt certati). Altii definesc prietenii ca pe cei ce-si petrec viata impreuna, avand aceleasi gusturi, impartasind aceleasi necazuri si bucurii (sentiment care, de asemenea, se intalneste mai ales la mame). Dupa unul sau altul dintre aceste sentimente definesc ei si prietenia.
[textul e aici, pagina proiectului e aici]
Problema lui Aristotel mi se pare interesanta: Daca un prieten s-a schimbat, mai trebuie sa raman prieten cu el? Bineinteles ca e usor sa raspunzi: depinde de schimbare si de fiecare caz in parte. Dar Aristotel are un soi de schema generala pe care incearca sa o aplice la toate cazurile.
Prieteniile bazate pe placere sau pe interes, in sensul lui, se duc de rapa atunci cand oamenii nu-si mai servesc reciproc interesele sau nu-si mai fac placere unul altuia, e clar. Dar in astfel de cazuri, intr-un fel, oamenii nu se raporteaza cu adevarat unul la celalalt ca niste prieteni.
III
O alta intrebare care se pune este daca trebuie sa rupem sau nu relatiile cu prietenii care nu-si pastreaza conduita initiala. Dar este oare suprinzator ca prieteniile bazate pe interes sau placere sa se destrame cand cei doi inceteaza sa-si fie utili sau placuti unul altuia? In fapt, prietenia lor numai in virtutea acestor avantaje existase, deci nimic mai firesc decat sa dispara odata cu ele. Continue reading
[textul e aici]
In capitolul II din cartea a IX-a Aristotel vorbeste despre mai multe intrebari. Eu cred ca erau intrebari pe care le puneau oamenii invatati de pe vremea lui. Probabil era vorba de mai multe dileme morale.
Cum ar fi: tatal meu imi spune sa merg sa tai lemne, dar medicul imi recomanda sa nu ies din casa – pe cine ascult?
Sau: Nu pot sa iau decat un cadou de Craciun. Cui ii iau cadou, prietenului cel mai bun sau colegului care mi-a imprumutat niste bani cand aveam mare nevoie de ei?
II
Se mai pun si probleme de felul urmator: trebuie sa acorzi totul si sa te supui in toate propriului tata sau, daca esti bolnav, trebuie sa te supui medicului, iar in cazul alegerii unui strateg trebuie sa votezi un expert in chestiuni militare? De asemenea, se pune intrebarea daca trebuie sa faci servicii cu precadere unui prieten sau unui om virtuos si daca mai degraba trebuie sa arati recunostinta fata de un binefacator decat sa faci daruri unui camarad, cand nu este posibil sa faci ambele lucruri in acelasi timp.
Aristotel spune: “cizmarul primeste in schimbul incaltamintei recompensa proportionala cu meritul sau”. Si totusi, cum masuram? De unde stim cat e meritul cizmarului? Si cum putem transforma meritul cizmarului intr-o suma de bani?
Si cum se face ca doi cizmari la fel de buni, muncind in timpuri diferite si in tari diferite, primesc sume de bani foarte diferite? Poate cineva sa spuna cati bani merita pentru o anumita munca fara sa stie care e cererea si oferta pe piata?
De ce crede Aristotel ca simpla existenta a banilor e suficienta pentru a putea masura meritele oamenilor in bani? Sau nu crede asta?