III
De asemenea, daca placerea nu este o calitate, nu rezulta de aici ca ea nu este un bine. In fond, nici activitatile virtuoase nu sunt calitati, dupa cum nici fericirea.
III
De asemenea, daca placerea nu este o calitate, nu rezulta de aici ca ea nu este un bine. In fond, nici activitatile virtuoase nu sunt calitati, dupa cum nici fericirea.
[textul e aici]
Mi se pare interesant ca Aristotel vorbeste despre “sa-ti placa ce se cuvine”. E ca si cand ar lasa sa se inteleaga ca placerile ar putea fi educate. Pe de alta parte, tot el spune ca educatia se realizeaza prin feedback pozitiv si negativ, adica prin chestii placute si neplacute.
Cartea a X-a
I
Vom trata asadar, in cele ce urmeaza, despre placere. Caci placerea este privita ca fiind impregnata in natura umana mai mult decat orice, motiv pentru care si in procesul educativ placerea si durerea servesc drept mijloace pentru dirijarea tinerilor.
[textul e aici]
Aristotel a ajuns la concluzia ca trebuie sa ai prieteni ca sa ajungi o persoana fericita. Acum intrebarea e: “Ok, e bine sa ai prieteni, da’ cati?” Iar raspunsul tine si de tipul de prietenie despre care e vorba.
[textul e aici]
Cred ca un om care e dezamagit de prieteni ar putea sa ajunga sa se intrebe daca are rost, in viata, sa incerci sa-ti faci prieteni. N-ai putea avea o viata implinita si fara prieteni? Asta e felul in care inteleg intrebarea lui Aristotel din capitolul IX.
X
Dar se pune intrebarea daca trebuie sa ne facem cat mai multi prieteni sau daca ceea ce, in cazul ospitalitatii, s-a spus cu judecata: “nici cu prea multi oaspeti, nici fara nici unul” se poate aplica si la prietenie, adica: “nici lipsit cu desavarsire de prieteni, nici cu prea multi”.
[textul e aici]
Ce inseamna sa te iubesti pe tine insuti? Nu mi se pare ca ma raportez de obicei la mine in felul in care ma raportez la o persoana de care m-am indragostit sau la care tin, pur si simplu.
IX
O alta problema disputata este aceea daca omul fericit are sau nu nevoie de prieteni.
[intregul proiect e aici]
VIII
Se mai pune intrebarea daca cel mai mult trebuie sa te iubesti pe tine insuti sau pe altcineva. Caci cei ce se iubesc pe sine mai presus de orice sunt blamati, aplicandu-li-se, in sens peiorativ, calificativul de egoisti. Se mai crede, de asemenea, ca omul rau nu face nimic decat pentru el insusi, si asta cu atat mai mult cu cat e mai rau (de aici si reprosurile ce i se aduc, de pilda ca nu face nimic de la sine), pe cand omul de bine, dimpotriva, nu are in vedere decat frumosul moral (cu atat mai mult cu cat superioritatea sa morala este mai mare), lasandu-si la o parte propriile interese pentru cele ale prietenului sau.
[textul e aici; gata, am ajuns “la zi”]
Problema lui Aristotel e acum asta. Un om ii face un bine altui om. Cel caruia i s-a facut binele nu tine prea tare la cel care i-a facut binele. Sau, in orice caz, tine mai putin decat cat tine la el (sau la ea) persoana care i-a facut un bine.