{Aceasta e o prima incercare de a ma gandi la argumentul impotriva relativismului moral si sufera, cred, de folosirea unor termeni specifici si neexplicitati, de uzitari intersanjabile ale unora si de un anume mod mai fluid de a vedea problemele, necapturat in structuri argumentative transparente. Incercarile ulterioare de a ma gandi la el si de a-mi exprima pozitia mai simplu pot beneficia de eventuale reconstructii pe care le astept.}
Eu inteleg relativismul moral asa- in sisteme de referinta distincte (guvernate de principii (morale) ca reguli constitutive distincte), faptele sunt interpretate prin categoriile/principiile morale caracteristice respectivelor sisteme. Conditiile de posibilitate ale valorizarii morale sunt asigurate de cadrul specific al principiilor morale. Altfel, valorizarea isi pierde sensul. Ca faptele nu sunt bune sau rele per se e un truism din perspectiva contextualista a relativismului moral astfel inteles (nu sunt o camera de filmat care inregistreaza avansul trupelor aliate prin Irak, din care se extrage caseta, de exemplu). Relativismul moral spune intr-un fel ca nu poti sa mergi decat din interior spre exterior, de la intrasistemic spre extrasistemic, aceasta tocmai pentru ca nu ai o perspectiva transcontextuala ab initio, ci una integrata contextului in care te gasesti, unul moral in acest caz. A argumenta impotriva relativismului moral astfel inteles echivaleaza cu a arata ca se merge de la extrasistemic la intrasistemic, ca avem niste principii morale constitutive identice. Ne nastem intr-un anumit context, prin miscari autoreflexive si de auto-cunoastere ne cream propriul context (un fel de drum de la un idiom la un idiolect moral) si mie mi se pare clar ca atunci, prin adoptarea unor noi reguli constitutive morale, relativismul moral devine viabil. Asa cum il inteleg eu, acesta spune ca pentru a evalua o fapta prin intermediul categoriilor morale (pentru a o valoriza si a o transforma in judecata de valoare morala) trebuie sa ne familiarizam initial cu contextul in care a aparut fapta respectiva (iar contextele morale nu sunt contexte in permanenta schimbare, vagi, fara contururi bine delimitate), sa-i intelegem principiile constitutive si sa operam evaluarea in concordanta cu respectivele principii- o evaluare interna. Orice evaluare din perspectiva noastra nu va fi o evaluare a faptei, ci a contextului moral in care se integreaza fapta. Or, o asemenea evalua
re mi se pare ilicita- "who are you to judge my principles ?". Evaluarea contextelor, a principiilor constitutive acestora, are la randul ei nevoie de un tert, de un standard din perspectiva caruia acwasta sa fie operabila. Nu poti sa faci o evaluare daca nu ai un standard la care te raportezi. E ceva constitutiv evaluarii. Iar standardul respectiv il putem considera cum: ca unul constructibil colectiv, ca unul auto-evident (la care se ajunge oricum), ca unul impus (legi divine, de exemplu) ?
Oricum, dincolo de toate astea, mi se pare ca argumentul oferit impotriva relativismului moral presupune o intelegere a acestuia ca un fel de teza ontologica pentru a se arata ca e o teza semantica si ca e absurd sa-l consideri ontologic, pe cand eu cred ca teza subiacenta lui e implicit una semantica.
Marius Dumitru