|
Incep sa leg mai multe fire pierdute in timpul
discutiei pe caritate. Intr-un mesaj catre Stefan Iancu incercam sa arat ca
efectul de sistem care face diferenta intre caritate si ajutorare de stat, prin
impozitare/redistribuire, consta in irationalitatea masurilor etatiste - in
masura in care se sustrag singurului sistem economic rational posibil, piata
libera, unde eficienta are un sens prin cantarirea in bani a
actiunilor economice. Spuneam ca irational in masurile etatiste este
ca prin ele se ignora angajamentele contractuale necesare obiectiv pentru
producerea de bunuri. Cu o parte din castigul brut al afacerii trebuie
sa se asigure onorarea contractelor - si, implicit, continuitatea intreprinderii
- si o "dezvoltare slaba", in limitele mentinerii intreprinderii. (Daca as
vorbi numai de o mentinere a intreprinderii, s-ar putea sa se inteleaga ca
economia functioneaza evenly rotating, ca intreprinzatorii ar putea aloca
fonduri in acelasi fel, lovindu-se intotdeauna de aceleasi probleme, lucru
imposibil - nu ma apuc sa discut aici de ce.) Oricum, o alta parte a
castigului brut al intreprinderii, pe care il putem numi "profit", ii
revine antreprenorului. Acesta il poate consuma - inclusiv daruindu-l saracilor
- fie reinvesti. Impozitarea, spuneam, nu tine cont de faptul ca o parte
din profit este ceruta obiectiv pentru productie, nefiind la discretia
patronului. Ar fi posibil in felul asta, in sistemul capitalist
formal, 1) un mijloc de productie de bunuri si 2) posibilitatea
caritatii.
Acum imi dau seama ca argumentul
nu era suficient (chiar daca, intr-un anumit sens, nu va fi niciodata). Nu
trebuia sa arat numai ca masurile etatiste sunt (de regula) oarbe in
privinta a ceea ce este obiectiv cerut din castigul intreprinderii
pentru "mentinerea" ei - faptul ca "mentinerea" trebuie sa fie intotdeauna o
dezvoltare sugereaza deja ceva -, ci ca ele nu pot da in principiu seama de
conditiile obiective ale productiei, astfel atragand necesar ruina economica.
Cineva ar putea spune ca impozitarea ar putea fi facuta rezonabil, ca ar
putea fi impozitat numai profitul intreprinzatorului. Asta, dupa cum observa
Silviu, reproducand propozitii libertariene, ar fi posibil numai daca
intreprinzatorii nu si-ar schimba comportamentul, lasand neatinsa structura
ofertei. Problema este ca un antreprenor isi adapteaza
rational comportamentul in vederea unui profit - chiar
si cei din organizatiile "non-profit", care varsa beneficiile in
fonduri de caritate -, astfel ca impozitul "rezonabil" se va dovedi, in cele din
urma, prin efectele economice indirecte, nerezonabil: structura productiei va fi
slabita in felul asta. Silviu califica in mod curios comportamentul de
tipul asta ca irational. Aici este vorba, bineinteles, de o rationalitate
instrumentala al carei sens este dat de profitul antreprenorial. Nimeni nu
intreprinde nimic, indiferent de scopurile in directia carora si-ar indrepta un
eventual profit, deci indiferent de motivatiile ultime ale
antreprenorului, fara speranta ca nu ar obtine ceva. Proportia participarii la
intreprindere este firesc dictata de marimea castigului. Nici macar omul cu
cele mai bune intentii din lume, dispus sa traiasca in conditii pe
care altii le-ar considera cel putin modeste pentru a-i ajuta pe altii cu
munca lui, ca el ar infrunta cu o atitudine stoica sau ca s-ar considera fericit
numai in conditiile respective, nu s-ar apuca sa intreprinda ceva daca nu ar
avea un sens al utilitatii muncii - ajutorul acordat altora. Omul cu cele
mai bune intentii din lume nu ar sapa gropi care se astupa pe masura
ce el sapa, dar poate ca ar fi dispus sa sape la nesfarsit daca in felul asta
i-ar fi cuiva de ajutor.
Sper sa arat astfel ca
exista un concept de rationalitate instrumentala compatibil cu un concept
al ratiunii (capacitata care priveste rationalitatea
scopurilor). Exista, mai larg, concepte critice ale rationalitatii
instrumentale si ratiunii, si concepte necritice ale lor. Tendinta necritica
este de absolutizare, astfel incat totul devine fie absolut instrumental - boala
mai raspandita in filosofia moral-politica anglo-saxona -, fie absolut
"final" - boala mai raspandita in filosofia continentala. In cazul din
urma, tabloul propus este cel al unei productii economice paradisiace,
lipsite de efort - nu numai in sensul ca atitudinile (totusi
instabile) fata de efortul fizic l-ar minimiza pana la a-l descarca "cu
totul" de valoare, ci ca efortul fizic ar disparea cu totul, o data cu
sfera instrumentalitatii. Numai potrivit tabloului paradisiac, populat de
indivizi care, torturati, nici nu si-ar da seama ca sunt torturati, bunurile
economiei curente ar putea fi obtinute fara marea bataie de cap a structurii de
productie capitaliste.
Ce am spus mai sus
mai poate fi tradus astfel. A-ti pregati un mijloc in vederea
unui scop nu este in mod necesar irational. Indiferent de faptul ca multi
intreprinzatori sunt "porci", adica irationali cu privire la scopuri,
sistemul care ofera nu mijloace, ci posibilitatea egala a procurarii de
mijloace, este rational. (De fapt chiar intreprinzatorii "porci" - eu as
spune: incurcati in gandurile proprii, fiindca cine este "porc" ar trebui
decis in alta parte - sunt cei care confunda mijloacele cu
scopurile, care isi fac din procurarea mijloacelor - imbogatirea permanenta
- un scop: "boala anglo-saxona".) Vorbesc de un concept critic de
rationalitate instrumentala ca unul aplicabil sistemului (libertatii), fiind
astfel legat direct de libertatea in sens negativ si numai
indirect, in masura in care este compatibil cu conceptul critic de ratiune, de
libertatea in sens pozitiv (autonomie morala). Totusi, sistemul caruia ii aplic
notiunea critica de rationalitate instrumentala este ceea ce gandim ca sistem
social, determinand in felul asta atitudinile noastre si, prin urmare, scopurile
noastre. Iadul este pavat cu intentii bune; ororile secolului trecut pot
fi explicate asa.
|