A existat o vreme cand formatul HTML nu se impusese inca. Strange as it may sound, conceptul de hypertext exista si, intr-un fel, era mult mai simplu sa produci un hypertext pe vremea aia.
Incepeai sa scrii textul. La un moment dat, pornind de la un punct, faceai o divagatie (o paranteza, sau o chestie de felul unei note de subsol). Marcai punctul in care incepe paranteza intr-un fel simplu[simplu]. Te duceai in josul textului si introduceai o sectiune intitulata “[simplu]” in care iti scriai ideile.
In timp ce scriai acolo iti venea sa faci alta paranteza[paranteza] si sa vorbesti despre alte lucruri. Marcai si chestia asta si adaugai o sectiune la sfarsit, care sa inceapa cu “[paranteza]”. Si asa mai departe. Cand te saturai, puteai reveni in sectiunea principala.
Nu trebuia sa salvezi nu stiu cate fisiere, sa le dai nume, sa adaugi linkuri s.a.m.d. Fiecare sectiune aparea intr-un ecran separat, din fiecare te puteai intoarce la ecranul initial. Textul il scriai intr-un editor special, care tinea loc apoi si de browser. Totul ramanea intr-un singur fisier.
Well, Gramo si-a dorit sa aiba ceva asemanator pentru HTML. Adica, sa poti sa scrii un hypertext ca pe vremuri, fara sa te opresti sa creezi fisiere etc., sa il salvezi sub forma unui singur fisier, iar apoi sa poti genera automat paginile in format HTML.
