Category Archives: sad things

Internetul te face prost

Altfel nu se explică de ce, dacă te uiți la comentarii pe net, aproape indiferent la ce și unde, rămâi cu impresia că România e ca o bubă gata să explodeze de prostie. Dacă ar exista cu adevărat atâta prostie, ne-ar fi sufocat de mult.

Reiese că sunt mulți oameni sănătoși la cap, dar care se fac de băcănie urât de tot când scriu pe net. Probabil fiindcă nu sunt în stare să se controleze. Spun chestii pe care nu le-ar spune într-o conversație reală și nici nu simt că au sărit calul.

Adevărul e că suntem niște animale. Un tigru sare la dresor dacă ăla se întoarce cu spatele la el. La fel și noi. Dacă nu vedem fața omului cu care vorbim (sau despre care vorbim), sărim la el.

Internetul ne face proști fiindcă ne permite să comunicăm într-un mod nou. E o comunicare în care nu ne ajută instinctele noastre animalice. Devenim proști și agresivi (verbal) fără să ne dăm seama.

Iar problema nu e anonimatul. Am văzut o tonă de comentarii cretine / superagresive scrise în nume personal pe Facebook. Anonimatul nu s-a inventat odată cu internetul și are rostul lui – îți permite să exprimi păreri care “îi deranjează” pe ceilalți.

Dar acum nu vorbim despre opinii, ci despre mizerii de genul “ia uite ce față nashpa are Kovesi” sau “pe Mihaela Rădulescu o chema de fapt Țiganu” sau “Fata aia ieșise în oraș ca să facă sex, deci care era problema dacă era violată?” s. a. m. d.

Sau, în fine, poate nu ne face internetul proști. Dar atunci înseamnă că România chiar e o bubă gata să explodeze de prostie.

Crima, religia, libertatea de exprimare

Mai intai, sa ne punem in locul familiilor celor uciși. Ți-a murit, să zicem, soțul (sau tatăl, fratele etc.). Lucra la ziar, au venit unii și l-au impuscat. Numai de tam-tam în presă și de discuții intelectuale nu-ți arde. Cu atat mai putin de texte produse de indivizi pentru care moartea cuiva e un prilej să te dai deștept: ”n-ar fi trebuit sa deseneze, i-a provocat pe teroristi”.

Asta se cheamă să dai vina pe victimă. E ca atunci când zici că victima unui viol l-a provocat pe violator prin felul în care era îmbrăcată. ”Si-a pus poalele in cap, ce sa-i faci…”. De aici și până la a spune că merita ce i s-a întâmplat nu mai e decât un pas.

Într-o țară în care nu există pedeapsa cu moartea nimeni nu ”merită” sa fie împușcat. Nici măcar un terorist. Cu atât mai puțin un om care te jignește. Cu atât mai puțin un om care nu te jignește, ci doar râde de tine (sau de ce crezi tu). Într-o țară în care există pedeapsa cu moartea, chiar daca ”ar merita” cineva pedeapsa cu moartea, nu te duci tu să-l împuști. Asta înseamnă să trăiești într-un stat de drept. Legea îți face dreptate, nu-ți faci tu, pe cont propriu.

Actul teroriștilor e un act criminal. În primă instanță, asta e tot ce contează. Nu e nevoie să empatizezi cu criminalul, să încerci să îl înțelegi, să-i găsești scuze ș.a.m.d. Nu-i nevoie să discuți despre libertatea de expresie și felul în care ar trebui să fie limitată, preluând mesajul pe care încerca să îl transmită teroristul criminal.  E suficient să încerci să înțelegi prin ce trece familia victimei și să îți dorești ca criminalii să fie prinși și pedepsiți. Abia atunci când criminalii vor ajunge la proces poți să încerci să îi înțelegi și pe ei. Dacă vrei.

În pasul următor, te întrebi ce s-ar putea face pentru ca asemenea crime să nu se mai întâmple. Ce poate să facă statul? Să fie mai eficient, să aibă măsuri de securitate mai bune etc. Cât de bune? Îl putem lăsa să încalce dreptul la viață privată al cetățenilor? Nu. Asta e, trebuie să se descurce altfel. N-ar putea fi prevenite astfel de crime dacă oamenii ar fi învățați să își rezolve conflictele de opinii prin dialog și nu prin violență? Ba da. Poate merită să băgăm bani în asta. Etc.

Nimeni nu e criminal pentru că face parte dintr-o anumită etnie sau e de o anumită naționalitate. Dar dacă motivația crimei e religioasă, ce facem cu religia? Nimic. Problema nu e religia, ci fanatismul. Ești fanatic dacă ți se pare intolerabil ca altcineva să nu-ți împărtășească opiniile (sau credința; sau stilul de viață).

Duce religia automat la fanatism? Nu. Toleranța a fost inițial o valoare religioasă. Poate uneori a fost doar din vârful buzelor, dar asta nu mai contează. Acum e o valoare universal umană, pur și simplu. Nu-i nevoie să citești Biblia pentru a fi o persoană tolerantă. E suficient să citești niște studii de antropologie culturală. Anumiți credincioși pot fi intoleranți față de un stil de viață pe care îl consideră păcătos, dar asta nu înseamnă că vor să dispară de pe lume toți cei care nu împărtășesc credința lor. Esența poveștii e că azi nu mai poate exista nici o religie care să încurajeze fanatismul. Nici măcar ideologiile politice extremiste nu-și permit să încurajeze fanatismul.

Sigur, există fanatici și există oameni care, fără a fi fanatici, nu sunt prea toleranți. Există și stiluri de viață cu privire la care nu se ridică problema toleranței – stilul de viață al teroristului sau cel al criminalului în serie. Nimeni nu spune că ar trebui să fim toleranți față de lipsa de educație. Adevărurile științifice nu sunt opinii susținute cu fanatism. Diferențele dintre cazuri se văd ușor, dacă știi să gândești critic.

E mai bine să-ți dai copiii la școală decât să nu îi dai la școală. Aici nu e vorba despre două stiluri de viață diferite, ambele acceptabile. Nu e neapărat mai bine să îți botezi copiii ortodocși decât să îi botezi catolici. Nu e neapărat mai bine să îi înveți să fie credincioși creștini decât să îi înveți să fie credincioși musulmani sau să îi lași să rămână atei. Aici e vorba despre stiluri de viață diferite, în egală măsură acceptabile. A-i educa pe oameni să înțeleagă asta nu înseamnă să fii împotriva religiei. Într-o lume în care lucrurile astea nu sunt înțelese, religia nu are mari șanse de supraviețuire.

Abia după toate astea putem lua ce s-a întâmplat ca pretext pentru a vorbi despre libertatea de exprimare. Atunci când o bună parte din blogosferă era ”alături de Gramo” nu ne-am închipuit că toți cei care erau alături de noi ar fi făcut aceleași lucruri, că toți ar fi considerat că temele noastre sunt unele la care merită să te gândești sau că erau neapărat de acord cu maniera noastră de a-i provoca pe alții să se gândească la temele respective. A fi alături de Charlie nu înseamnă să crezi automat că orice merită să fie ridiculizat. A fi alături de Andrei Pleșu atunci când e linșat mediatic nu înseamnă să crezi că are întotdeauna dreptate.

Dar e o diferență între ”X nu merită să fie ridiculizat” și ”ridiculizarea lui X nu ar trebui să fie permisă”. Poate că nu merită să îi ridiculizăm pe oamenii lipsiți de educație fiindcă prin asta nu o să îi facem să fie mai educați. Dar poate noi credem că ridiculizându-i i-am putea motiva să se educe. Sau poate nu credem nimic, ci doar vrem să ne distrăm pe seama lor. Sau poate nu se știe ce vrem. În ce privește libertatea de exprimare, mingea nu e în terenul celor care se exprimă liber. Pornim cu presupunerea că totul e liber. Pentru a restrânge libertatea de exprimare e nevoie de justificări.

Și atunci, cum se procedează? De pildă, putem începe prin a interzice chestiile care încurajează discriminarea. Într-o Europă plină de creștini, ajung creștinii să fie discriminați fiindcă sunt ridiculizați? Nu. Atunci de ce să nu permitem să fie ridiculizați? Fiindcă se simt jigniți? Una e să te simți jignit și alta e să fii jignit. Un ardelean s-ar putea simți jignit auzind un banc cu ardeleni, dar asta nu înseamnă neapărat că a și fost jignit.

Nici măcar ridiculizarea unei categorii deja discriminate nu încurajează în mod automat discriminarea. O încurajează doar dacă întărește acele prejudecăți în virtutea cărora există discriminare. Dacă râd de homosexuali prezentându-i ca pedofili, contribui la discriminarea lor. Dacă mi se pare amuzantă situația în care își tot distribuie și redistribuie rolurile tradiționale heterosexuale pentru a se eschiva de la treburi casnice, pot să râd de ei fără să îi discriminez.

Ne abținem, în mod obișnuit, să ridiculizăm suferința oamenilor, dar ar trebui să ne fie interzis să facem asta? Și dacă râsul e pentru cineva o reacție de apărare în fața suferinței? Ce rău îmi face o persoană care găsește ceva amuzant în suferința mea? Nu pot distinge un astfel de caz de cazul cuiva care își bate joc de suferința mea?

Există nuanțe și cazuri complicate. Dar strategia generală pare a fi asta. Cu riscul de a greși, nu interzicem ceva decât atunci când e evident că are efecte inacceptabile. Discriminarea e inacceptabilă. Disconfortul psihologic nu e inacceptabil. Simpla oripilare a publicului larg nu e suficientă pentru a restrânge libertatea de exprimare. Pentru unii poate fi semn de prost gust sau de lipsă de bun simț să ”îți pui poalele în cap”. Poate n-ar merita să faci asta. Dar tot e discutabil că ar trebui să i se interzică cuiva să facă chestii de prost gust (sau lipsite de bun simț).

Plus o amintire

Nu a noastră, ci a altui cuplu. Un fel de bloggeri, dacă vreți – de Crăciun își făceau câte o poză, o transformau în carte poștală și o trimiteau la prieteni. Au început în 1900 și au ținut-o așa până în 1945.

Cică: “The final picture in the series shows Anna all alone – no tree, no presents. Richard had died in August of that year. And even though Anna lived another five years, the series stops here.”

Poate o să facem și noi așa. Sau altfel. Mai vedem.

Ah, poate vreți să vedeți pozele? Nu-s toate, dar asta e.

Am intrat în România lucrului bine făcut?

Nu. Avem nevoie de modele. Chiar dacă președintele s-ar strădui să își facă treaba cât poate el de bine, nu-i suficient. Ar trebui să vedem în jurul nostru mai mulți oameni care își fac treaba cât pot ei de bine.

Weird as it may sound, cei mai mulți oameni care nu își fac bine treaba sunt, probabil, în școli, licee și facultăți. Acolo unde dacă încerci să înveți cât mai bine ești imediat etichetat drept “tocilar”. Prin contrast, în Japonia, adolescenții cei mai buni la învățătură sunt admirați de ceilalți.

Noi am produs cea mai nașpa mentalitate posibilă. În România e o rușine să înveți. Profesorii și părinții contribuie împreună la atmosfera asta împuțită. Cât timp n-o să avem destui părinți care să își facă bine treaba de părinte și destui profesori care să își facă bine meseria, n-o să ieșim din rahat.

Anumite atitudini și mentalități nu se schimbă pompând bani în educație, pur și simplu. Sau scriind tot felul de regulamente stupide. Dar e greu să te bagi peste părintele care “e stăpân la el în casă” și “știe” că nimeni n-are dreptul să-l judece. Cum să îi arăți că întreaga societate poate avea de suferit fiindcă el e un părinte prost?

Fapte, nu vorbe

E un slogan bun. Am observat o chestie interesantă. E un slogan bun pentru “nehotărâți”. A vota înseamnă să faci ceva. E o faptă. Ceva pentru care trebuie să îți și asumi răspunderea. A sta acasă povestind despre cum n-ai tu ce să votezi, cum nu te-au convins candidații, găsindu-ți scuze etc. înseamnă, până la urmă, să vorbești, în loc să faci ceva.

Dacă asta cu “fapte, nu vorbe” ți se pare o idee bună, o aplici. Vrei să o aplice politicienii, dar tu nu? Păi n-ar fi cam nedrept? De ce doar unii să vorbească mai puțin, dar să facă mai mult?

“Păi ăla e politician. E plătit.”

Și tu ești cetățean. Stai pe teritoriul unui stat care încearcă să îți protejeze niște drepturi, libertății, alea-alea. Tot e mai bine decât în junglă. La noi, chestiile astea funcționează cu un președinte de stat, altfel nu. Nu-i normal să votezi, adică să faci ceea ce ține de tine pentru ca statul în care ești să funcționeze? Sau vrei să plătești pe cineva să voteze în locul tău?

“Dar nu m-a convins nici unul dintre candidați.”

Hai să zicem că ar fi așa. Ceri să fie pe buletinul de vot o căsuță cu “nu mă satisface nici un candidat”. Și până apare chestia asta te duci la vot, întrebi acolo cum să faci să se vadă că asta vrei să votezi și gata. Sau îți desenezi căsuța aia cu mâna ta pe buletinul de vot și o ștampilezi. Daca fac asta mai mulți oameni, tot se schimbă ceva.

“Nu se schimbă, îmi fură aia votul sau îl dau anulat, e degeaba.”

Aha, tot să vorbești vrei. Atunci rămâi cu vorbele. Dar nu te mai lăuda că tu vrei “fapte, nu vorbe”. Nu vrei. Doar spui asta. Tot vorbe.

De fapt, nu înțeleg de ce nu te duci să-l votezi pe Ponta. Ești la fel de mincinos și de ipocrit. Probabil de lene.

“Da’ ce, toți ăia care se duc să voteze cred în ‘fapte, nu vorbe’?”

Nu. Ăia care nu se duc nu cred. De aici nu decurge că toți ăia care se duc cred. Unii votează ca să nu intre în pușcărie. Sau ca să iasă din pușcărie. Ei sau prietenii lor.

Alții se duc de frică să nu ajungă România o țară ca în vest. Adică o țară în care trebuie să respecți reguli, să muncești cinstit, să îți respecți promisiunile. Dar ca să fii așa trebuie să ai măcar o idee vagă despre cum e în vest. Să fi fost acolo, să-ți fi luat amendă fiindcă ai aruncat gunoaie pe jos, să nu te fi simțit bine printre oameni serioși, să zici că vesticii muncesc ca roboții. Mai sunt unii care nici măcar nu înțeleg așa ceva.

O tanti din Galați apărea într-un clip. “Ponta e om bun, neamțul nu e român, ne vinde la străini.” – asta era tot ce știa să spună, plus câteva minciuni pe care nici ea nu le credea. În rest, aflai că a muncit 25 de ani și a ieșit la pensie. Că i-a dat Iliescu. Dacă muncești de la 20 ani, te pensionezi la 45. Și spera să-i dubleze Ponta pensia. Când i sa zis “dar le distrugeți tinerilor viitorul”, a răspuns că tinerii să meargă să muncească.

Nu i se părea că ar fi nedrept să muncească alții de două ori mai mult, de trei ori mai bine decât ea, până la adânci bătrâneți, ca să o țină pe ea în spate. Femeia asta nu avea nici măcar ideea de dreptate în cap. Ca să te gândești dacă e ceva drept sau nedrept, trebuie să ai, totuși, o idee de dreptate. Ea nu avea nici una.

Nu-i vina ei. A crescut într-o epocă în care ideea de dreptate nu mai exista. N-a avut de unde să învețe. Ea nu are cum să se îngrijoreze că e cineva nedreptățit în țara asta. Pentru ea “dreptate” nu înseamnă decât “eu supraviețuiesc”. Nedreptate? – “Unul care mi-a dat bani sau e prieten cu ăia de la care-mi vin banii e la închisoare.”.
Cum să își facă femeia asta griji pentru statul de drept? Putem noi să-i spunem orice, ea prin vot își apără singurul fel de a trăi pe care îl cunoaște.

Ca femeia asta mai sunt mulți. Ce înțeleg ei când aud “fapte, nu vorbe”? Că nu doar o să li se promită, o să li se și dea ceva. Ei nu se mulțumesc cu “promisiuni electorale”. Trebuie să le dai ceva ca să te voteze. Fapte, nu vorbe.

Iar tu? Te crezi mai presus fiindcă stai și comentezi pe net? Nu-ți dai seama cât e de ridicol să te plângi, în condițiile astea, că nu te-a convins nici un candidat?

Putem să ne rupem în figuri și idei politice cât vrem. Fie credem că trebuie să facem noi înșine ceva, fie nu. Discută politică la nesfârșit oameni care habar n-au. Se plâng că n-a existat o dezbatere reală la televizor oameni care abia dacă știu ce-i ăla un argument.

Încearcă să se dea “intelectuali de stânga” unii care nu stăpânesc concepte politice elementare – libertate, egalitate, drepturi naturale, proprietate, gen. Dacă ar exista un partid de stânga pe bune, la noi, n-ar fi votat de oamenii care au nevoie de protecție socială. Fiindcă partidul ăla ar veni cu un program de guvernare de stânga și atât. Iar România profundă din Evul Mediu timpuriu nu votează fără amenințări și pomeni.

Și atunci, ce înseamnă “fapte, nu vorbe”? Înseamnă să pui mâna și să te duci să votezi. Și dacă vrei să discuți politică, să pui mâna și să îți faci un pic de educație politică mai întâi. Iar dacă după aia tot te interesează politica, să pui mâna și să te înscrii într-un partid. Sau să faci tu unul. Și dacă nu te interesează de fapt politica, să îți faci meseria la care te pricepi. Cât mai bine, dacă se poate.

“Dar ce, nu pot să fac ce vreau în timpul meu liber? Iar voi aici nu tot cu vorbele sunteți?”

Există meserii care asta presupun, să lucrezi cu vorbele. Există chiar și meseria de analist politic. Nu suntem analiști politici și n-am pretins că suntem. Dar măcar ne pricepem, cât de cât, la ce facem aici (da, avem împreună un teanc de diplome obținute pe bune: o licență în Sociologie și Științe Politice, una în Filosofie, un master și un doctorat în Filosofie, un master în Marketing online și mai bine de 30 de ani, adunați, de experiență în “lucratul cu vorbele”). Fiecare face în timpul liber ce vrea, dar hai să vedem și la ce ne pricepem.

Să votezi nu-i o meserie, dar o parte dintre oamenii care votează fac asta fără să se priceapă la ce fac. Votul, la ei, e o tactică de supraviețuire. N-are legătură cu dreptatea socială, democrația, statul sau guvernarea. N-ar fi bine ca oamenii care se pricep, totuși, să voteze, să iasă și ei să facă asta?

“Toate astea sunt vorbe.”

Da, sigur, ce-ai vrea să fie? Nu putem vota noi în locul tău. N-am face-o nici dacă am putea, fiindcă n-ar fi ok. Noi o să votăm și o să ne vedem de treaba noastră, iar tu o să faci ce vrei.

Dacă ai vedea părinți care își neglijează datoriile față de copii ca să se dea mari specialiști în pedagogie, deși n-au citit în viața lor un tratat de pedagogie, poate ți s-ar părea, totuși, aiurea. Ei, cam așa ni se par și nouă oamenii care își neglijează datoria cetățenescă de a vota ca să se dea mari specialiști în politică, deși n-au citit în viața lor vreun tratat de științe politice sau filosofie politică. Asta e tot.

Pe cine votam?

Votăm, ca și în primul tur, persoana care ni se pare cea mai competentă pentru funcția de președinte. Pentru asta e suficient să ne uităm la CV și la declarația de intenții.

Dar mai e ceva. Domnul Iohannis ne inspiră încredere. Avem încredere că nu o să regretăm că l-am votat.

Dacă printre votanții domnului Ponta există și oameni cu conștiință, atunci sunt într-o situație foarte tristă. Dânșii trebuie să voteze fără să poată avea încredere că o să iasă bine.

Nu e vorba că nu putem avea noi încredere în Victor Ponta. Nimeni nu poate avea încredere deplină că dacă iese Ponta președinte nu s-ar putea întâmpla chestii nashpa. Chiar dacă domnul Ponta ar fi un președinte ok, probabil nu va fi băgat în seamă de liderii occidentali. Și e probabil ca mulți români să plece din țară. La fel, e probabil că tot felul de corupți se vor folosi de Victor Ponta pentru a scăpa de probleme. Iar în felul ăsta va fi slăbită justiția, va intra iar sub control politic și așa mai departe.

Chiar dacă votanții domnului Ponta nu-i văd defectele personale, nu pot să nu vadă că în jurul său sunt prea mulți corupți. Un singur om nu-i poate ține pe toți în frâu. Există, altfel spus, un risc.

De ce e ceva trist aici? Fiindcă un om care are conștiință, dacă votează greșit, ajunge să se simtă vinovat. Iar de sentimentul ăla de vină e greu să scapi. E trist să votezi știind că riști să trăiești tot restul vieții cu gândul că mai bine stăteai acasă. Pentru oamenii ăștia îndemnul de a vota cu orice preț nu e neapărat ceva bun. Poate li s-ar face un bine mai mare dacă li s-ar spune că e ok și să rămână acasă.

Actori, cântăreți, poze si generatia 2100

“Nu-ți face poze fără haine, ca să nu ajungi pe internet.” – asta pare să fie ce-au înțeles unii din scandalul cu pozele vedetelor. Lăsând la o parte faptul că asta miroase a ‘blaming the victim’, generația 2000 nu dă doi bani pe astfel de “sfaturi”.

Poate peste 50 de ani pozele în care oamenii nu poartă haine nu vor mai fi văzute ca și când ar fi foarte diferite de cele cu oameni care poartă haine. Iar atunci o să fie mai clar că problema nu are legătură cu lipsa hainelor, ci cu acțiunile celor care fură poze, le folosesc într-un context complet diferit, ignorând intențiile autorilor, le deturnează semnificaţia, le transformă în mijloace prin care o persoană poate fi batjocorită etc.

Continue reading

Avioane și rachete

Mulți copii în avion. Dar ce-o fi în sufletul omului ăluia care-a dat cu racheta? Serios, cum se simte dânsul acum? Îi va mai fi bine vreodată? Iar copiii care scrijeleau “From Israel, with love!” pe rachetele alea care urmau să omoare alți copii, în Gaza, vor fi ok? Nu vor muri de rușine când se vor face mari?