Andrada era o rata de lemn. Avea trei roti – doua in spate si una in fata. Intr-o zi, pe cand mergea pe strada, s-a proptit cu roata din fata in spatiul dintre vergelele unei guri de canalizare si n-a mai putut sa se miste de acolo. In plus, din canalizare venea un miros oribil. Andrada incepu sa macane dupa ajutor. Au venit cativa oameni sa o scoata.
“Va rog sa nu ma apucati de coada!” – spuse ea.
“De ce?”, intreba un baietel? “Ma, tu esti zoofil?” – spuse rata.
Le multumim inca o data celor care au intrat in joc. Toti au castigat admiratia noastra. De asemenea, pe toti cei care stiau de concurs dar n-au scris nimic ii vom urî pana la moarte! (kidding)
Serios vorbind, ne asteptam sa intre mai multa lume in joc, dar ne-am amuzat si asa. Si am scos si de la Gramo o poveste, asa cum am promis. O gasiti mai jos.
Dupa cum spuneam, mai asteptam o zi-doua sa primim povestiri pentru concursul din weekend. Cand se strang cinci povestiri, ne oprim (si scriem si noi o poveste). 🙂 Deocamdata puteti citi primele doua povestiri:
Ne-am gandit ca v-ar putea amuza. Concursul dureaza pana duminica seara, cand va vom spune cine credem noi ca a castigat admiratia noastra. Da, asta e premiul. Nu stim cat valoreaza, sorry!
Iar ideea e urmatoarea. O sa va aratam trei obiecte. Daca vreti sa participati la concurs, trebuie sa scrieti o povestire scurta (de cateva paragrafe) in care toate cele trei obiecte sa joace un rol cat de cat semnificativ (adica sa nu fie mentionate doar in treacat). Obiectele sunt astea:
Ieri am iesit pe afara, fiindca a nins. Am facut un motan de zapada impreuna cu niste vecine. Azi s-a topit. “Ar fi trebuit sa reziste,” m-am gandit, “doar pisicile au noua vieti”. Pornind de la vorba asta cu pisicile care au noua vieti m-am gandit la alte lucruri. Si am ajuns la o concluzie socanta.
A fost odata un broscoi zburator. “Si ce daca?”, o sa intrebati voi. Pai,… nimic, nu despre broscoi era vorba, ci despre prietenul lui… Moment in care o sa ma intrerupeti (cu brutalitate, probabil): “Si atunci de ce ai inceput ma, scarba pamantului, cu broscoiul?” Dar eu o sa trec cu delicatete peste aceasta intrebare si o sa povestesc mai departe.
(Daca as fi Gogu Kaizer, de pilda, as putea sa modific continuarea si sa spun ca “era vorba despre prietenul lui, ma-ta”.)
Asa. Era vorba despre prietenul broscoiului zburator. Prietenul lui era un minotaur, iar sora lui era o minovaca. Ei traiau foarte fericiti si in fiecare zi faceau cate un incest. Iar seara se uitau la filmul Amélie. In fiecare seara. Uneori cantau, in gluma: “Un incest pe zi / Si apoi Amélie.”
Daca nu stiti cum sunt povestirile scrise de Gramo, poate ar merita sa va lamuriti mai intai, fiindca altfel s-ar putea sa aveti asteptari nepotrivite vis-a-vis de asta. Dar faceti, desigur, ce vreti.
In imparatia de la capatul lumii traia un imparat. Normal, nu? Adica, ar fi ciudat sa existe o imparatie dar sa nu existe nici un imparat in ea. Doar daca tocmai a murit imparatul si nu are copii, iar oamenii de acolo inca nu stiu ce sa faca si sunt speriati si se sinucid pe capete tinandu-si respiratia sau folosind alta metoda ciudata care se foloseste la capatul lumii, in fine, treaba lor, noi nu ne bagam, dar ideea era ca imparatul nu murise, ci traia bine mersi si se plimba cu bicicleta prin parcul din curtea castelului.
Si cum se plimba el asa, vine la el un taran, fiindca imparatia era destul de ok si taranii aveau voie sa intre in parcul din curtea castelului si nu le zicea nimeni nimic si, oricum, si taranii erau ok si nu miroseau urat si nu ascultau manele si se spalau in fiecare zi.
Si zice taranul:
Errr, da, in caz ca aveti nelamuriri, eu sunt pisica din poza aia de sus, din dreapta. Si cred ca am si eu dreptul sa ma exprim din cand in cand aici. Dar nu voua va spun sa ma pupati sub coada, ci unor copii de pe strada mea. Si ii numesc prost-crescuti fiindca chiar sunt asa.
Normal era, cand erau mici, sa ii certe stapanii (sau parintii, ma rog) atunci cand luau ceva care nu era al lor. Cum puneau laba pe un lucru care nu le apartinea, sa le spuna: “Nu e voie! Nu!”. Sau: “Foarte rau! Copil rau!”. Sau alte chestii de genul asta, pe un ton ferm si de fiecare data, fara concesii. E important sa inveti de mic sa respecti proprietatea altcuiva.
O sa vedeti imediat de ce spun toate astea.
Adica, in fine, cum s-ar fi terminat daca ne-am fi simtit incurajati sa o continuam, fiindca n-am mai primit feedback si am iesit din mood-ul de scris versuri. Ne gandisem cam asa. Soarecii fac rost de o sfoara de la un salam din camara si leaga moneda de un leu de bolta ascunzisului lor, doar ca sfoara e unsuroasa si la un moment dat moneda le pica in cap si mor. Sau nu neaparat, dar, oricum, li se umfla boticele or something, iar morala e ca nu-i intotdeauna fain sa-ti pice fisa.
[prima parte e aici]
Mai trecu o saptamana. Si-ntr-o noapte luna plina
Le trimise prin fereastra patru raze de lumina.
Una se opri-n perete, doua-n colt, pe canapea,
Iar a patra se infipse-n crapatura din podea.