Category Archives: opinie

Solidarizări și desolidarizări

Au fost multe săptămâna asta. Am citit și noi, că nu ne uităm la teve. Un lucru e clar. Nu e ok ca un om să fie bălăcărit la teve, indiferent cine ar fi. Ce se poate face ca să nu se mai întâmple asta prea des habar n-avem.

Ciudat e că nimeni nu mai vede când același om e împroșcat cu lături pe net. Iar pe net e chiar mai ușor să rezolvi problema.

O critică sau chiar o ironie sunt altceva decât o încercare de a umili pe cineva. În majoritatea cazurilor e ușor să le distingi. Iar dreptul la opinie nu include și dreptul de a umili sau de a instiga la ură. Nu există nici o excepție aici. Nu e ok să încerci să îi umilești pe alți oameni, pur și simplu.

Continue reading

Sochi Fail

Probabil asta o să rămână emblema olimpiadei de la Sochi:

image

Mai mulți “oamenii rai” au comentat pe Twitter că al cincilea inel nu s-a deschis din cauza închistarii homofobe din Rusia.

De fapt, nu contează de ce nu s-a deschis. O țară care permite (sau chiar încurajează) umilirea unora dintre cetățenii săi nu e suficient de civilizată încât să organizeze o Olimpiadă.

Scheme

Politicianul X, să zicem, e acuzat in presă de ceva. Acuzația e grava și e însoțită de dovezi. Cum se comentează asta la noi?

1) Ziarul e vândut (unui partid, oligarh, străinilor etc.)
2) Jurnalistul e vândut, prost, ochelarist etc.
3) X e un om din popor, de treabă, familist, care a făcut fapte bune etc.
4) Toti politicienii sunt corupți, fura, etc. Deci X e o victimă a sistemului.
5) România e o țară blestemată.

Iar lista poate continua in același fel. Totul împănat, desigur, cu invective, mârlănie etc. Că așa se comentează știrile pe net n-ar fi, până la urmă, o mare dramă. Postaci și comentatori vărzeți or mai fi și prin alte țări. Problema mai serioasă e că există destui oameni care, după ce citesc o sută de comentarii de genul ăsta, încep sa uite de acuzațiile care îl vizau pe X.

Exista Mos Crăciun?

De fapt, de ce e important dacă există sau nu? Afli la un moment dat ca toate cadourile de Crăciun le primești de fapt de la părinți și alte rude. Și ce dacă? Moș Crăciun nu aduce cadouri, dar asta nu înseamnă neapărat că nu există. Poate nici un copil nu a fost suficient de cuminte încât să merite un cadou de la Moș Crăciun. Bineînțeles că e mai ușor să crezi că moșul nu există decât să crezi asta.

Continue reading

Cica hai sa facem misto de astia mici, ca vorbesc nasol, cu “epic” si “gen”

Nu noi. Dar am vazut pe FB ca a mai aparut un articol in nushce ziar, iar se oripileaza unii (dar vai, limba romana; dar vai, e o limba mica; dar vai, ce-o sa ne facem), se fac ca nu mai inteleg “cum vorbeste tineretul”, baga o versiune lame de urban dictionary (“iata ce vor ei de fapt sa zica, doar ca nu mai reusesc sa se exprime normal”) etc.

Meh.

Fiecare generatie a avut argoul ei, mare branza. Sunt situatii in care o arzi in argou si situatii in care te exprimi elevat. Daca e nevoie, gen. Aia care se oripileaza probabil n-au copii. Daca ar avea, ar vedea ca un copil poate invata mai multe vocabulare si poate jongla cu ele fara nici o problema.

Problema nu e ca “tineretul nu mai stie sa lege doua cuvinte ca lumea”, ci ca exista prea multi adulti carora nu le foloseste la nimic ca stiu sa se exprime relativ corect, fiindca nu sunt in stare sa lege doua idei. Iar unii dintre ei ajung jurnalisti.

Cand stii ca ai imbatranit?

Nu cand nu iti mai functioneaza corpul la fel de bine ca “pe vremuri”. Ai putea fi ipohondra (sau ipohondru). Si nici cand ai fire albe, copii, rate s.a.m.d. Toate astea sunt pe langa, chiar daca se iau unii dupa asemenea “semne”.

Stii ca ai imbatranit atunci cand nu ii mai poti vedea ca pe niste egali pe unii mai tineri ca tine, pe care ii priveai inainte asa. Inainte puteai inca sa vorbesti cu oameni de 19 ani, sa zicem, ca intre adulti, de la egal la egal. Acum ii vezi mai degraba ca pe niste copii. Nu te mai astepti sa fie responsabili pentru tot ce fac. Nu te mai superi cand nu sunt. Totul s-a terminat.

Mda, iar facem pe desteptii

Dar am observat ca la intrebarea “Cine l-a inviat pe Hristos?” unii oameni raspund: “Dumnezeu”. Problema este ca Dumnezeu, in credinta crestina, atata cat stim si noi, nu e ca mazarea la superoferta – platesti o cutie si primesti trei. Nu sunt trei persoane divine distincte – Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Hristos nu e o alta persoana si nu e nici macar o parte a lui Dumnezeu (nu, aici nu e ca la Voldemort). Hristos e Dumnezeu intrupat. Iar de murit pe cruce n-a murit un om, fiindca era aiurea ca pentru pacatele tuturor oamenilor sa moara un alt om.

Sa zicem, deci, ca pe cruce a murit Dumnezeu cel intrupat. Si atunci, cine l-a mai inviat? Ar fi fost lame sa-i puna pe niste ingeri sa-l invie. Cel mai ok, probabil, e sa crezi ca Dumnezeu a murit si a inviat prin propriile sale puteri. Iar lucrul asta poti sa il crezi, dar pentru asta nu trebuie sa consideri ca moartea e o lipsa a existentei. Fiindca daca cineva nu exista, atunci nu mai poate sa faca nimic, nici macar sa stranute, darmite sa se readuca pe sine la viata.

Daca asa stau lucrurile, atunci e ok, dar pentru a intelege povestea invierii in acest fel trebuie sa presupui ca moartea nu e incheierea existentei. De unde reiese ca invierea lui Hristos, inteleasa si acceptata asa, nu poate fi o dovada ca moartea nu e incheierea existentei noastre. O dovada nu poate presupune tocmai ceea ce dovedeste. Dar e ok, fiindca biserica nu e un tribunal. Credinta nu are neaparat nevoie de dovezi (totul e sa nu crezi ceva aberant sau contradictoriu).

De altfel, oamenii care cred ca invierea lui Hristos reprezinta o dovada ca si viata lor ar putea continua dupa moarte sunt, oricum, dubiosi. S-ar putea foarte bine ca Hristos, ca Dumnezeu intrupat, sa moara si sa invie, dar oamenii sa moara si atat. O “dovada” mai buna, daca e vorba despre oameni, ar fi invierea lui Lazar, nu invierea lui Hristos. Acolo, daca accepti povestea, se vede ca Dumnezeu poate sa ii aduca la viata pe oameni. Mai ramane sa si vrea.

Daca ne uitam in jur, cati oameni chiar ar merita sa revina la viata dupa ce vor muri?