Sahul e cu roluri. E fain ca si regina si chiar si regele pot intra in lupta la un moment dat, e interesant ca regina e mai tare decat regele, dar lupta se da intotdeauna intre cate doi combatanti. E ca si cand faptul ca o batalie e castigata sau pierduta ar depinde de ce face fiecare luptator in parte.
Go-ul e mai democratic. Nu exista roluri privilegiate. Fiecare piesa e un soldat. Toti sunt soldati. Nu exista nici cavaleri, nici generali, nici alte chestii. Nici o piesa nu poate captura de una singura o piesa a adversarului sau un grup. Captura e totdeauna rezultatul unui “efort colectiv”.
Piesele de sah se misca. Ai zice ca jocul e mai realist, fiindca intr-un razboi trupele se deplaseaza. Dar daca te gandesti la o singura batalie, de obicei razboinicii nu se duc dintr-o parte intr-alta, ca turele sau nebunii. Se bat acolo unde au fost pusi sa stea, isi pastreaza pozitia sau mor.
E important ca un grup de luptatori sa nu se lase incercuit de dusmani. La sah nu prea vezi asta. La go e o chestie esentiala. Un grup incercuit a pus-o. Vorbind in mare, normal.
Si mai e ceva. Piesele de sah care au fost capturate dispar din joc. Nu mai conteaza, pur si simplu. La go, prizonierii conteaza. Nu castigi sau pierzi doar in functie de cat de mare e teritoriul pe care l-ai cucerit. Prizonierii asteapta cuminti pe marginea tablei si sunt luati in calcul la numaratoarea de la sfarsit. Iti poti inchipui ca raman in viata pana se incheie lupta. La sah, daca ai iesit de pe tabla, nu-i mai pasa nimanui de tine. In cel mai bun caz, te duci inapoi in cutia de piese.
Nu vreau sa spun ca vreunul dintre jocuri e mai interesant sau mai inteligent. Dar mi se pare ca o partida de go e o metafora mai buna pentru o batalie. Intr-un razboi ca pe vremuri, asa,…
