Astazi o sa pornim de la intrebarea “Ce sunt eu?”, dupa care o sa ne uitam un pic la conceptul de identitate si la cel de timp, pentru a ajunge sa vedem cum au discutat filosofii despre identitatea persoanelor.
Aveti mai jos o prezentare (click pe ‘Play’, apoi pe ‘More’ si ‘Full Screen’, iar apoi din nou pe ‘Play’):
O sa fie vorba in continuare despre Dumnezeu, respectiv despre atributele divine, suflet si depre existenta vietii dupa moarte. Dar mai bine va las sa urmariti prezentarea.
“Ultimul val al socializarii online pare sa accentueze o dimensiune a comunicarii caracterizata indeobste de functia fatica a limbajului, in detrimentul continutul informational. Tendintele dominante, constatabile chiar si in urma unei examinari superficiale a fenomenului, converg catre acelasi numitor comun, si anume exacerbarea gratularilor inutile sau a reactiilor, la fel de gratuite, menite sa produca disconfort psihologic, dar fara un subiect de conversatie consistent.
Aceste consideratii ne conduc in mod inevitabil spre o atitudine pesimista cu privire la capacitatea acestei forme de interactiune de a stimula exprimarea reala a personalitatii actantilor in cadrul unui dialog constructiv sau, cel putin, autentic.”
Traduc: “Pe feisbuc, tuiter, iutub, dig si altele lumea nu discuta mai nimic. E ca si cand toti s-ar saluta la nesfarsit, si-ar face cu ochiul, s-ar bate pe umar sau s-ar stramba unii la altii. Fara sa spuna mare lucru in the mean time. Si oricine poate sa observe asta. Si e nashpa.”
Afirmatia e exagerata, nu trebuie sa va bateti capul cu ea. Vreau sa spun, de fapt, un singur lucru. Mi-a luat fix un minut sa produc primul text si cinci minute sa-l traduc, asta in conditiile in care imi era destul de clar de la inceput care-i ideea. Nu e greu sa scrii “elevat”. Oricine poate sa invete cateva jargoane si sa le remixeze un pic dupa aia. E greu sa ai ceva de spus pe bune si sa te exprimi simplu, clar si concis.
[textul e aici]
Ce inseamna sa te iubesti pe tine insuti? Nu mi se pare ca ma raportez de obicei la mine in felul in care ma raportez la o persoana de care m-am indragostit sau la care tin, pur si simplu.
IX
O alta problema disputata este aceea daca omul fericit are sau nu nevoie de prieteni.
Astazi o sa fie vorba despre existenta lui Dumnezeu. Bineinteles, eu incerc sa schitez o harta a discutiilor pe care le-au purtat filosofii despre asta, nu sa va dau un raspuns la intrebarea daca exista Dumnezeu.
De fapt, vreau sa raspund la un post scris de Adi. Asa ca trebuie sa va uitati mai intai la ce a scris el. Adica, sigur, faceti ce vreti, dar cred ca daca va uitati mai intai acolo o sa puteti intelege mai bine ce spun eu, fiindca eu ma raportez la ceea ce spune el.
Prima parte a titlului e o aluzie ironica la titlurile care incep cu “Dezvaluiri cutremuratoare…”. Initial m-am gandit sa scriu “Dezvaluiri zvarcolitoare”, dar dupa aia mi s-a parut o exprimare prea trasa de par.
Totul a inceput cand am aflat ca nu se mai vinde Gramo’s World.
[textul e aici; gata, am ajuns “la zi”]
Problema lui Aristotel e acum asta. Un om ii face un bine altui om. Cel caruia i s-a facut binele nu tine prea tare la cel care i-a facut binele. Sau, in orice caz, tine mai putin decat cat tine la el (sau la ea) persoana care i-a facut un bine.
Nu m-as imprieteni niciodata cu o persoana care-mi spune asta. Va spun si de ce, daca aveti rabdare umpic. Ideea e simpla.