Astăzi, o tătăroaică. Sofia Gubaidulina. Fiindcă e printre cei mai mari compozitori (de muzică clasică) din zilele noastre. Și fiindcă în anii ’80 n-a dat doi bani pe amenințările kaghebiștilor (au încercat și să o asasineze) și a continuat să compună muzică sacră, fiindcă asta avea chef să facă.
Găsiți o mulțime de compoziții de-ale ei pe iutup (plus niște documentare). Dacă vreți să începeți de undeva, puteți să începeți de aici. Have fun.
Am citit ce spun alții, puteți citi și voi (Google is your friend). Sunt 4 cazuri:
1) Părinți bogați, care le-ar putea angaja profesori copiilor acasă. Ăsta era sistemul pe vremuri. Pentru ăștia, banii dați de stat pentru educația copiilor nu înseamnă nimic. Bineînțeles, ar fi de acord cu niște teste naționale pe care să le dea și copiii lor, școliți acasă, din când în când. Despre cum ar trebui să arate testele astea putem vorbi altă dată.
2) Părinți săraci, care ar prefera să îi țină acasă pe copii și să îi pună la muncă și să le bea banii pentru educație. Orice reglementare a unui sistem de homeschooling ar trebui să ne garanteze că ăștia nu își vor ține copiii acasă, ci îi vor da la școală. E greu, dar nu imposibil.
3) Părinți care nu sunt mulțumiți de ceea ce li se bagă în cap copiilor la școală și vor ei să le bage în cap alte chestii copiilor. Totuși, școlile publice și private din ro nu îi îndocrinează pe copii. Dacă vrei mai mult decât ce se învață la școală pentru copilul tău, poți să faci mai mult, fără să îl retragi de la școală. Dacă vrei să îl îndoctrinezi religios, poți încerca asta, dar ai obligația să îi asiguri o educație științifică de bază. Dar nu contează motivația părinților aici. Nu le putem îngrădi acestor părinți libertatea de a-și educa acasă copilul, apelând la profesori particulari (dacă își permit), școli umbrelă ș.a.m.d. Soluția par să fie tot testele naționale anuale (dacă avem bani pentru ele), cu reglementări de genul “dacă pică testul, anul următor merge la școală (publică sau privată) și abia după aceea mai încerci să îi faci școală acasă”.
4) Părinți care stau la dracu’ în praznic. Nu e clar câți sunt, dar școlile publice și private ar putea să aibă pentru ei programe de învățământ la distanță, cu testări semestriale sau anuale etc.
Pe scurt, nu are sens să le interzici părinților care au mijloace să își educe acasă copiii, apelând la profesori calificați, să facă asta. E drept că majoritatea părinților nu au bani pentru așa ceva. Apelul la specialiști nu poate fi opțional (după clasele I-IV, cel puțin). Pentru toți cei care nu își pot educa acasă copiii în bune condiții trebuie să existe alternative. Ca și în alte cazuri, soluția nu e să interzici, ci să permiți și să reglementezi. E ok ca reglementările să fie mai drastice, atâta timp cât nu sunt nerezonabile. Dreptul la educație nu este dreptul de a-ți educa propriul copil fix așa cum te taie capul. Unii părinți care și-ar dori să își țină copiii acasă (cazul 2), mai ales), nu vor putea. Dar își pot da copiii la școală, așa că nu e nici o problemă.
Nu e prea important ce fac ăia din America. În Europa, homeschooling-ul are o tradiție mult mai lungă, doar că a fost sistemul de educație folosit de familiile aristocrate (și apoi de parveniți). Însăr asta e realitatea și acum. Dacă vrei cu adevărat să educi un copil acasă, te va costa mai mult decât să îl înscrii într-o școală privată. Probabil va primi o educație mai bună, se va socializa tot cu copii privilegiați, în condiții speciale ș.a.m.d. (Dar nu poți împiedica segregarea societații după criterii economice prin limitarea libertăților cetățenilor.)
Și mai pe scurt, e bine să distingem între educația la distanță (potrivită pentru cazurile 4 și 3) și educația acasă (homeschooling-ul propriu-zis, care merge în cazul 1). Pentru fiecare e nevoie de un sistem bun de teste naționale și de reglementări diferite. S-ar putea ca homeschooling-ul să nu fie decât pentru bogați, dar e ok.
Sunt oameni cu care poți discuta și oameni cu care nu poți discuta. Când ai păreri diferite, that is, fiindcă poți discuta cu oricine despre vreme, care mai e cursul valutar sau cine a mai murit. Small talk poate face oricine. Discuțiile încep atunci când oamenii nu sunt de aceeași părere.
Unul crede că Pokemon Go e un joc nociv, altul nu. Primul zice că te prostește, al doilea cere dovezi. Primul vorbește despre jucătorii care au picat ca proștii în gropi și așa mai departe, al doilea răspunde că asta arată că jocul poate să îți distragă atenția de la ce se întâmplă în jurul tău, dar asta nu înseamnă automat că te face mai prost. Și așa mai departe.
Important este că în multe discuții se ajunge la date, statistici, sondaje de opinie, păreri ale specialiștilor și alte lucruri de felul ăsta. Oamenii cu care nu poți discuta nu țin cont de toate chestiile astea. Ei sunt convinși că toate sunt false, că în spate se află o conspirație, niște indivizi rău-intenționați care vor să îi păcălească.
Sursa: http://www.publishyourarticles.net/knowledge-hub/articles/85-most-controversial-debate-topics/1796/
Iete cum a “parcat” ăsta:
Iar acum, copii, încercați să explicați cum s-a format chestia asta.
Tot pe roșu.
Deci, în câte feluri pot fi așezate felioarele cu roșii ca să nu se afle două roșii pe aceeași linie sau coloană?
p. s. O schemă de așezare nu trebuie să poată fi obținută din alta prin rotirea farfuriei.
p. p. s. Feliile cu roșii au unt, mușchi crud-uscat afumat, un strop de lămâie și piper, cele cu castraveți au unt, file de somon afumat, sos de soia cu wasabi și ghimbir murat. Pâinea e prăjită.
Mno, ăia care făceau până acum cerere nu mai trebuie să facă, iar ăia care nu făceau, de-acuma trebuie să facă. Mare brânză. Motivul e simplu. Nu toți sunt creștini ortodocși. Iar dintre cei care sunt, nu toți vor asta pentru copiii lor – să devină buni credincioși ortodocși. E aiurea să fii făcut să te simți prost pe motivul asta, să trebuiască să faci o cerere și să dai explicații. Să te scuzi, vezi doamne, că nu-ți dai copilul să fie educat să devină un bun credincios ortodox.
De scuze și explicații ai avea nevoie dacă ai spune că nu vrei ca al tău copil să învețe să citească, să socotească, că nu vrei să aibă cultură generală, că nu vrei să primească o bună educație științifică sau că nu vrei să învețe să gândească critic, cu propria minte. Sau dacă ai spune că nu vrei să devină un om corect, un bun cetățean și alte lucruri de felul ăsta.
Sigur că nu poți avea o cultură generală bună dacă nu știi nimic despre religie. Credințele religioase sunt o parte a culturii noastre. Spun ceva despre noi, ca oameni. Dar la fel stau lucrurile și cu muzica, artele plastice sau arhitectura. Dacă nu poți să distingi între baroc și gotic, ai o mare gaură în cultura generală. Ca să nu mai vorbim despre stilul brâncovenesc. Sau despre alte chestii specific românești, care s-ar putea învăța în cadrul unor ore de etnografie și folclor.
Dar din cultura universală recentă fac parte și jocurile pe calculator. Cum mai poți fi un om cultivat, în prezent, dacă n-ai auzit de Mario, Sonic sau Zelda? Nu ține de cultura generala să știi că Wolfenstein a fost primul shooter 3D? Nu e firesc să îl joci la ore, ca să îți dai seama cum era?
Ar fi util ca la școală copiii să învețe să cânte la un instrument muzical? Poate că da. Ar fi utile niște ore de istoria tehnologiei? Nu e interesant să înveți la școală despre cum au apărut vapoarele cu aburi, despre cum explodau la început cazanele și despre cum au fost introduse, după tot felul de discuții, reglementări de siguranță pentru cazane? Sau despre cum au fost inventate și cum functioneaza televizoarele sau cuptoarele cu microunde?
Nu suntem toți strategi militari, croitori sau tâmplari, dar nu ar putea să țină de o minimă cultura generală să ai câteva noțiuni de strategie militară, de tâmplărie sau de croitorit? Nu e normal să poți distinge un goblen de un milieu croșetat? Și dacă tot vorbim despre meserii, câteva noțiuni de drept, contabilitate sau statistică nu i-ar strica nici unui adolescent. De ce nu ar exista asemenea ore la școală? De ce ar fi mai importantă istoria religiilor decât istoria dreptului?
Părinții pot dori tot felul de ore. Dar ce contează asta? Chiar dacă majoritatea părinților ar cere anumite ore, ce importanță ar avea asta? Există, totuși, specialiști. Sunt oameni care au studiat pedagogia, psihologia școlară și tot felul de chestii din astea. Nu e mai bine să vedem ce cred și ce spun ei?
Altfel, sigur, oricine poate avea păreri. Un lucru e sigur: nu ne putem permite să plătim bani publici pentru prea multe ore și nici nu e ok să le facem copiilor un program exagerat de încărcat. Există o serie de abilități și cunoștințe de bază, la care nu se poate pune problema să renunțăm. Religia, nici măcar predată ca la școală și nu ca la biserică, nu se află printre ele.
Să ne gândim, prin contrast, la istoria literaturii universale – nu ar trebui să se facă așa ceva la școală, ani de-a rândul? Și totuși nu se face. Dar atunci tu, ca părinte, ce faci? Stai ca prostul? Scrii petiții? Poate faci și asta, dar încerci să le faci copiilor tăi un program de lectura, să citești cu ei, să discuți. Dacă ții neapărat ca ei să devină și niște buni creștini ortodocși, cine te oprește să mergi cu ei la biserică, să citești împreună cu ei Biblia și să o discuți s. a. m. d.? De ce să plătim noi pentru asta? Nouă, în particular, ni s-ar părea o nesimțire să îi punem pe alți oameni să plătească pentru ca Răzvan și Mihai să devină niște buni catolici.
In toată Europa se distinge între “education about religion” și “education into religion”. A doua chestie nu se face pe bani publici. Prima se poate face pe bani publici, dar s-ar putea să fie alte chestii cel puțin la fel de importante pentru care să vrem să folosim banii ăia. De ce să plătim pentru ore de dans sau pentru autoapărare, când orele respective ar putea fi oferite ca opționale, în locul religiei? Chiar e nevoie să înveți despre religie din clasa 0 și până termini liceul, în fiecare an?
Sigur asta vrea Dumnezeu, să se roage copiii în loc să danseze?
Citesti, de pilda, un text ca asta:
Să presupunem că Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre. Dar dacă ar fi fost aşa, atunci El ar fi fost pedepsit pentru fapte pe care nu le-a comis. Acest lucru ar fi nedrept, iar Dumnezeu, care este drept, nu avea cum să tolereze o astfel de nedreptate decât dacă ar fi crezut că Hristos merită să moară. Dar pentru aceasta Dumnezeu ar fi trebuit să creadă ceva fals, ceea ce este imposibil, dat fiind că Dumnezeu nu se poate înşela. Prin urmare, Dumnezeu nu avea cum să tolereze moartea lui Hristos pentru păcate pe care nu le-a comis. Dar atunci reiese că Iisus nu avea cum să moară pentru păcatele noastre. Or, e evident că nu se petrece pe lume nici un lucru care nu are cum să se petreacă. Prin urmare, Iisus Hristos nu a murit pentru păcatele noastre. De aici reiese că moartea Sa nu a avut efectul dorit – recăpătarea de către oameni a posibilităţii de a se mântui. Dar nici un alt eveniment petrecut pe lume nu avea cum să producă acest efect, ceea ce înseamnă că efectul nu s-a produs. Noi nu ne putem mântui. În concluzie, dacă doctrina creştină este adevărată, vom ajunge toţi în iad.
In secunda doi ai in cap structura argumentului si iti dai seama care sunt punctele slabe (alea cu rosu):
Yep, it’s that simple. 🙂
Mai intai, sa ne punem in locul familiilor celor uciși. Ți-a murit, să zicem, soțul (sau tatăl, fratele etc.). Lucra la ziar, au venit unii și l-au impuscat. Numai de tam-tam în presă și de discuții intelectuale nu-ți arde. Cu atat mai putin de texte produse de indivizi pentru care moartea cuiva e un prilej să te dai deștept: ”n-ar fi trebuit sa deseneze, i-a provocat pe teroristi”.
Asta se cheamă să dai vina pe victimă. E ca atunci când zici că victima unui viol l-a provocat pe violator prin felul în care era îmbrăcată. ”Si-a pus poalele in cap, ce sa-i faci…”. De aici și până la a spune că merita ce i s-a întâmplat nu mai e decât un pas.
Într-o țară în care nu există pedeapsa cu moartea nimeni nu ”merită” sa fie împușcat. Nici măcar un terorist. Cu atât mai puțin un om care te jignește. Cu atât mai puțin un om care nu te jignește, ci doar râde de tine (sau de ce crezi tu). Într-o țară în care există pedeapsa cu moartea, chiar daca ”ar merita” cineva pedeapsa cu moartea, nu te duci tu să-l împuști. Asta înseamnă să trăiești într-un stat de drept. Legea îți face dreptate, nu-ți faci tu, pe cont propriu.
Actul teroriștilor e un act criminal. În primă instanță, asta e tot ce contează. Nu e nevoie să empatizezi cu criminalul, să încerci să îl înțelegi, să-i găsești scuze ș.a.m.d. Nu-i nevoie să discuți despre libertatea de expresie și felul în care ar trebui să fie limitată, preluând mesajul pe care încerca să îl transmită teroristul criminal. E suficient să încerci să înțelegi prin ce trece familia victimei și să îți dorești ca criminalii să fie prinși și pedepsiți. Abia atunci când criminalii vor ajunge la proces poți să încerci să îi înțelegi și pe ei. Dacă vrei.
În pasul următor, te întrebi ce s-ar putea face pentru ca asemenea crime să nu se mai întâmple. Ce poate să facă statul? Să fie mai eficient, să aibă măsuri de securitate mai bune etc. Cât de bune? Îl putem lăsa să încalce dreptul la viață privată al cetățenilor? Nu. Asta e, trebuie să se descurce altfel. N-ar putea fi prevenite astfel de crime dacă oamenii ar fi învățați să își rezolve conflictele de opinii prin dialog și nu prin violență? Ba da. Poate merită să băgăm bani în asta. Etc.
Nimeni nu e criminal pentru că face parte dintr-o anumită etnie sau e de o anumită naționalitate. Dar dacă motivația crimei e religioasă, ce facem cu religia? Nimic. Problema nu e religia, ci fanatismul. Ești fanatic dacă ți se pare intolerabil ca altcineva să nu-ți împărtășească opiniile (sau credința; sau stilul de viață).
Duce religia automat la fanatism? Nu. Toleranța a fost inițial o valoare religioasă. Poate uneori a fost doar din vârful buzelor, dar asta nu mai contează. Acum e o valoare universal umană, pur și simplu. Nu-i nevoie să citești Biblia pentru a fi o persoană tolerantă. E suficient să citești niște studii de antropologie culturală. Anumiți credincioși pot fi intoleranți față de un stil de viață pe care îl consideră păcătos, dar asta nu înseamnă că vor să dispară de pe lume toți cei care nu împărtășesc credința lor. Esența poveștii e că azi nu mai poate exista nici o religie care să încurajeze fanatismul. Nici măcar ideologiile politice extremiste nu-și permit să încurajeze fanatismul.
Sigur, există fanatici și există oameni care, fără a fi fanatici, nu sunt prea toleranți. Există și stiluri de viață cu privire la care nu se ridică problema toleranței – stilul de viață al teroristului sau cel al criminalului în serie. Nimeni nu spune că ar trebui să fim toleranți față de lipsa de educație. Adevărurile științifice nu sunt opinii susținute cu fanatism. Diferențele dintre cazuri se văd ușor, dacă știi să gândești critic.
E mai bine să-ți dai copiii la școală decât să nu îi dai la școală. Aici nu e vorba despre două stiluri de viață diferite, ambele acceptabile. Nu e neapărat mai bine să îți botezi copiii ortodocși decât să îi botezi catolici. Nu e neapărat mai bine să îi înveți să fie credincioși creștini decât să îi înveți să fie credincioși musulmani sau să îi lași să rămână atei. Aici e vorba despre stiluri de viață diferite, în egală măsură acceptabile. A-i educa pe oameni să înțeleagă asta nu înseamnă să fii împotriva religiei. Într-o lume în care lucrurile astea nu sunt înțelese, religia nu are mari șanse de supraviețuire.
Abia după toate astea putem lua ce s-a întâmplat ca pretext pentru a vorbi despre libertatea de exprimare. Atunci când o bună parte din blogosferă era ”alături de Gramo” nu ne-am închipuit că toți cei care erau alături de noi ar fi făcut aceleași lucruri, că toți ar fi considerat că temele noastre sunt unele la care merită să te gândești sau că erau neapărat de acord cu maniera noastră de a-i provoca pe alții să se gândească la temele respective. A fi alături de Charlie nu înseamnă să crezi automat că orice merită să fie ridiculizat. A fi alături de Andrei Pleșu atunci când e linșat mediatic nu înseamnă să crezi că are întotdeauna dreptate.
Dar e o diferență între ”X nu merită să fie ridiculizat” și ”ridiculizarea lui X nu ar trebui să fie permisă”. Poate că nu merită să îi ridiculizăm pe oamenii lipsiți de educație fiindcă prin asta nu o să îi facem să fie mai educați. Dar poate noi credem că ridiculizându-i i-am putea motiva să se educe. Sau poate nu credem nimic, ci doar vrem să ne distrăm pe seama lor. Sau poate nu se știe ce vrem. În ce privește libertatea de exprimare, mingea nu e în terenul celor care se exprimă liber. Pornim cu presupunerea că totul e liber. Pentru a restrânge libertatea de exprimare e nevoie de justificări.
Și atunci, cum se procedează? De pildă, putem începe prin a interzice chestiile care încurajează discriminarea. Într-o Europă plină de creștini, ajung creștinii să fie discriminați fiindcă sunt ridiculizați? Nu. Atunci de ce să nu permitem să fie ridiculizați? Fiindcă se simt jigniți? Una e să te simți jignit și alta e să fii jignit. Un ardelean s-ar putea simți jignit auzind un banc cu ardeleni, dar asta nu înseamnă neapărat că a și fost jignit.
Nici măcar ridiculizarea unei categorii deja discriminate nu încurajează în mod automat discriminarea. O încurajează doar dacă întărește acele prejudecăți în virtutea cărora există discriminare. Dacă râd de homosexuali prezentându-i ca pedofili, contribui la discriminarea lor. Dacă mi se pare amuzantă situația în care își tot distribuie și redistribuie rolurile tradiționale heterosexuale pentru a se eschiva de la treburi casnice, pot să râd de ei fără să îi discriminez.
Ne abținem, în mod obișnuit, să ridiculizăm suferința oamenilor, dar ar trebui să ne fie interzis să facem asta? Și dacă râsul e pentru cineva o reacție de apărare în fața suferinței? Ce rău îmi face o persoană care găsește ceva amuzant în suferința mea? Nu pot distinge un astfel de caz de cazul cuiva care își bate joc de suferința mea?
Există nuanțe și cazuri complicate. Dar strategia generală pare a fi asta. Cu riscul de a greși, nu interzicem ceva decât atunci când e evident că are efecte inacceptabile. Discriminarea e inacceptabilă. Disconfortul psihologic nu e inacceptabil. Simpla oripilare a publicului larg nu e suficientă pentru a restrânge libertatea de exprimare. Pentru unii poate fi semn de prost gust sau de lipsă de bun simț să ”îți pui poalele în cap”. Poate n-ar merita să faci asta. Dar tot e discutabil că ar trebui să i se interzică cuiva să facă chestii de prost gust (sau lipsite de bun simț).