Aici e criogenizat vechiul “gramo.ro”. Nu vor mai apărea posturi noi pe blog, iar vechile posturi conțin o mulțime de chestii care nu mai funcționează și pe care n-o să le mai repare nimeni. It was a nice ride, though.

Urmează o listă de posturi la nimereală:

Noi nu vrem sa-l linsam pe dl. Orban

In caz ca nu e limpede. Nu ne-a dat nimeni nici un pont. In ciuda faptului ca suntem vecini, nu mergem sa cerem ulei de la dl. Basescu. Intamplarea a facut sa iesim pe strada la scurt timp dupa producerea accidentului. Pe dl. Orban nu l-am vazut acolo.

Am facut poze, am scris ce spuneau oamenii care erau de fata si asistasera la accident. Presa a reactionat dupa mult timp. Jurnalistilor le-a luat ceva timp sa dovedeasca lucrurile pe care noi le auzisem deja de la martori: ca s-a produs un accident, ca a existat o victima.

Probabil si fiindca martorii n-au mai vrut sa vorbeasca si si-au schimbat declaratiile. Dl. Orban insusi si-a schimbat declaratia de mai multe ori.

Noi nu avem nimic cu ministrul roman al transporturilor (pacat ca nu are consilieri mai buni). Dar nu putem sa nu ne intrebam: “Ce s-ar fi intamplat daca Gramo nu scria nimic pe blog? Oare e prima data cand se intampla asa ceva?”

Cam urat afara! 🙁

E genul de vreme care te face sa n-ai chef de nimic. Sau, cel mult, sa stai in casa si sa dormi. Asta, bineinteles, daca n-ai apucat sa dormi deja vreo 12 ore, tot pe motiv ca e urat afara. 🙂 Soooo,… sa gasim un subiect de discutie. De pilda,… virtual nudity. Mai ales ca peste 4 zile se lanseaza Beowolf (in Anglia premiera a fost ieri, iaca poze):

Oricum, virtual nudity e o chestie mai veche decat Bewolf sau Second Life, aparand, probabil, de pe vremea cand au fost puse pe net primele modele 3d de corpuri omenesti realizate folosind laser scanning.

Ce e interesant in toata povestea asta? Pai,… sunt mai multe lucruri interesante. Intr-un sens, orice corp 3d e un obiect geometric mai complicat acoperit cu o anumita textura, right? Uneori, diferenta dintre un corp dezbracat si unul imbracat tine doar de textura cu care e acoperit obiectul respectiv.

In plus, vorbim despre obiecte geometrice! Nu e ciudat sa ti se para obscen un cub? Chiar daca un anumit model 3d e realizat pastrand proportiile corpului unei persoane reale, ramane un obiect geometric.

Cei care se vor uita la Beowulf, pana la urma, nu o vor vedea pe Angelina Jollie goala. Vor vedea un model 3d animat. Un model care a fost realizat, probabil, pornind de la proportiile corpului ei. Ar fi ciudat sa se trezeasca nu stiu cine si sa o acuze pe doamna Jollie de lipsa de pudoare, nu?

Si atunci? Pai atunci lucrurile pot fi intoarse pe dos. In fond, si un corp real e tot un obiect geometric mai complicat, pe care e aplicata o anumita textura. Sau o multime de pixeli in spatiul viziual al cuiva.

Daca nu are de ce sa-ti fie rusine cand are loc o eroare, sa zicem, si iti ramane avatarul fara haine in Second Life (presupunand ca esti intr-o zona “mature”), de ce sa iti fie rusine in realitate de corpul tau?

Aristotel, Etica nicomahica – Ce-a inteles Gramo (51)

[textul e aici]

Virtutile dianoetice tin de partea rationala a sufletului. Iar partea rationala a sufletului are si ea doua parti – una pe care o folosim atunci cand ne gandim la chestii care se pot schimba si luam decizii si alta pe care o folosim atunci cand reflectam la principii imuabile. Ambele, zice Aristotel, urmaresc adevarul, asa ca trebuie sa vedem cum pot fi educate partile astea ale sufletului pentru a-si atinge mai bine scopul asta.

Dar despre ce fel de adevar e vorba? Aristotel vorbeste despre adevar in arta, stiinta, despre adevarurile (intelepciunii) practice, cele ale intelepciunii speculative si cele ale intelectului intuitiv.

Adevarurile practice sunt probabil de genul “ciorba poate fi uneori fierbinte” sau “daca iti repari sandalele folosind nuiele, n-or sa tina prea mult”. Asa imi inchipui, cel putin.

Adevarurile speculative sunt, probabil, de genul “Sufletul e simplu, fiindca e nemuritor. Tot ceea ce e compus se poate si descompune si se va descompune mai devreme sau mai tarziu. Daca sufletul ar fi compus, atunci n-ar mai fi nemuritor. Dar este nemuritor. Prin urmare, trebuie sa fie simplu.”

Cu adevarurile intelectului intuitiv e mai complicat. Nu ma pot gandi decat la ceea ce numim noi de obicei “intuitii”. De pilda, ideea ca obiectele nu pot sa dispara din senin e o astfel de intuitie.

Nu imi e inca foarte clar prin ce difera “adevarurile speculative” de “adevarurile intuitive”. In afara de un singur lucru – la adevarurile speculative ajungi facand rationamente, iar la cele intuitive ajungi, cumva, direct.

Despre stiinta vorbeste Aristotel mai departe, iar dupa aceea spune ceva si despre “adevar in arta”. Dar de ce astea cinci ar fi singurele feluri de adevaruri? De unde stie el ca toate adevarurile intra neaparat in clasificarea asta? Sigur e asa? De ce ar trebui sa-l cred? Habar n-am.

Mai departe. Obiectul stiintei e “necesar si etern”. Asta presupunem si astazi, intr-un fel. Legile universului nu se schimba. S-ar putea sa le intelegem gresit, dar ele sunt aceleasi dintotdeauna si vor fi aceleasi totdeauna. Adica, in fine, atata timp cat va exista universul.

Dar “necesar” inseamna altceva decat “nu se poate schimba”. Inseamna “n-ar putea fi altfel”. Iar aici lucrurile nu mai stau asa. Noi nu credem ca legile naturii n-ar fi putut fi altele. Iar in al doilea rand, din faptul ca un obiect are in mod necesar o anumita proprietate nu reiese ca proprietatea respectiva e “eterna” sau ca obiectul respectiv e etern.

Poate ca apa are in mod necesar formula chimica pe care o are, iar daca ar avea alta formula chimica, n-ar mai fi apa. Dar asta nu inseamna ca apa e eterna. La un moment dat o sa dispara toata apa de pe lume, bineinteles. Fiindca la un moment dat o sa dispara tot.

Apoi Aristotel vorbeste despre deductie si inductie si felul in care sunt folosite astea in stiinta. E clar – pornim de la fapte pe care le observam, ajungem sa descoperim niste legi generale prin inductie, pe baza lor putem deduce alte adevaruri s.a.m.d.

Iar apoi spune ca stiinta e un habitus apodictic. Inca nu e clar ce inseamna asta, dar banuiala pe care o am e ca vrea sa spuna ca in stiinta trebuie sa faci afirmatii adevarate, sa enunti principii generale si sa deduci alte adevaruri pe baza lor. Si sa te obisnuiesti sa faci asta. 🙂

In capitolul IV e vorba despre alte activitati decat cea a omului de stiinta. Poate s-ar putea spune ca e vorba aici de diferenta dintre “a sti” si “a face”. Dar “a face” are in romana o ambiguitate. Spunem si ca facem actiuni si ca facem obiecte. Poti face campanie electorala, de pilda, si poti face o casa (nu, nu conteaza daca cheltuiesti aceiasi bani, sunt doua lucruri complet diferite).

Arta, zice Aristotel, e pe linia lui “a face obiecte”. Asta probabil fiindca nu se gandea si la “performing arts”. Sau intelegea altceva prin arta. In orice caz, arta nu studiaza obiecte naturale, eterne, care se supun unor legi necesare (sau imuabile), ci artefacte – obiecte care se supun unor principii schimbatoare.

Dar n-am inteles cum ajunge Aristotel de aici sa spuna ca “domeniul artei e acelasi cu domeniul hazardului”. Chiar daca criteriile dupa care sunt evaluate operele de arta se schimba, asta nu inseamna ca nu exista criterii, nu?

Iar daca ar fi vorba, pur si simplu, de hazard, cum mai poate fi vorba de utilizarea ratiunii in arta? Ce sens mai are sa vorbeasca dupa aceea de “ratiune adevarata” si de “falsa ratiune”? Ceva nu se leaga. Dar poate se mai lamuresc lucrurile mai incolo.

Afacerea Nicomah

Disclaimer: Simţindu-se onorat de povestea croită pe măsură a plimbării în tramvaiul de Nicăieri, Seraiul s-a hotărât să facă un experiment de împieliţare şi să se joace niţel –şi cu mare impertinenţă asumată- de-a Gramo. Obişnuit cu un singur muşteriu preferenţial, n-a fost deloc la îndemână.

Dacă le-o place, să le fie de bine. Am scris fără pretenţii, dar cu iluzia unei urgenţe.

Se ştiu, în fond, puţine lucruri despre destinatarul real al Eticii nicomahice, pe care unele minţi aburite de vinul iute al Istoriei au legat-o neapărat de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către nevolnica sa beizadea Teodosie.

Despre care nu-şi mai aduce aminte absolut nimeni: stârnite de eufonia onomastică cu iz de tămâie, sinapsele zboară înspre foile unei cărţi a zilelor noastre. Dar şi înspre uitătura de vulpe dibace a vreunui arhimandrit portuar.

Pesemne că asta are legătură cu meteorologia unor tropi culturali: timpul probabil al lucrurilor româneşti, funciar variabil şi niciodată scutit de precipitaţii bruşte, cerne cum îl taie capul o droaie de circumstanţe.

Dar, şi fără de ruşine: râzgâiată Grecie, ale cărei mituri, obsesii şi dihănii, oricât de cumplite, feroce – sau dimpotrivă, derizorii- se plimbă cu încăpăţânare prin bagajul nostru mental în rama de nesmintit a zorilor proaspeţi de mijloc de vară!

***

Cu acribia recuperatorie de care numai civilizaţiile noi sunt în stare, scolasticii de peste Ocean s-au pierdut îndelung în presupuneri obscure: cine, dar cine e nicomahul în stare să fascineze dimpreună sofisticatele minţi abbaside şi exuberanţele imprevizibile ale iezuiţilor salmantici ?

Nu e un lucru lipsit de legitimitate.

Lipind răbdător cioburi de oale şi punând cap la cap zvonurile cronicilor unei lumi care se descurca de minune fără statistici şi bookmarks, s-a constatat un lucru simplu: curiozitatea nu are spor nici măcar până la colţul străzii.

Unii susţin că ar fi vorba despre tată, într-un omagiu târziu dar pregnant. Alţii cred fără să fie siguri în dedicaţia către nepot.

Dar poate că nici nu e foarte important, de vreme ce se egzistă consolarea unei certitudini: şi anume că, indiferent de isprava Stagiritului, Nicomah a fost ceea ce suntem şi noi astăzi.

Este, doar, constanta escrocherie irezistibilă a filosofiilor: important nu e neapărat cine sau ce, important este cum.

***

Din perspectiva asta, se puteau imagina pentru descendent cofeturi mai foşnitoare, giumbuşlucuri mai calde, bref: jucării mai grozave. Dornic să vorbească celui ce vine, Aristotel nu se dezminte şi o face pe acelaşi ton dintotdeauna: egal cu sine, sistematic, introspectiv şi sensibil la simetriile cotidianului.

Dacă echivalenţele muzicale ar folosi la ceva, am putea chiar spune că Stagiritul îşi scrie etica în rigorile fibrilante ale variaţiunilor pentru clavecin ale lui Bach. În plan imediat, putem chiar deveni extraordinar de sentimentali. Ceea ce este o greşeală pentru care pariem că autorul nu ar avea niciun fel de indulgenţă: prăpăstiile, nedumeririle şi picarescul filosofic sunt şi rămân ale lui Platon.

Bucuriile aristotelice sunt cele ale artizanului fericit de lucrul cinstit şi bine făcut: fără iluziile unui dincolo, fără neliniştea Judecăţii din Urmă şi fără ambiţia seducţiei imediate. Citind câte ceva, ai însă senzaţiile reconfortante ale unui început de explicaţie, unor consolări calme, unei tovărăşii constante şi echitabile.

Şi asta pentru că interlocutorul sau cititorul nu este pentru Aristotel masă de manevră, nici despot ce se cere luminat asupra mersului treburilor sublunare. Ci oglinda pertinentă şi necesară a unor întrebări. Necăutând neapărat să convingă cu orice preţ, raţionamentul împarte sarcina retorică la doi: iar asta e într-adevăr un lucru grozav, de vreme ce avem liber la interpretare.

Pentru că fiecare din noi, chiar fără să vrea, chiar fără să spere sau poate chiar fără să ştie este, a fost sau va fi Nicomah.

[Zaza]

Din cauza chestiei cu poezeaua

Mi-am adus aminte de versurile astea:

Urme fade de lumina ale pasilor din vis
Caror ochi fara vedere le promiteti drumetie?
Usi cu balamale unse pe istorii s-au inchis
Si-ntre tuburile orgii amiroase a betie

Hai ca e usor sa va prindeti de unde sunt. 🙂