Aristotel vorbeste din nou despre fericire. Pe la inceputul cartii a spus ca sensul vietii ar fi fericirea. In plus, am vazut ca pentru el fericirea nu e o stare psihologica – starea de “a te simti fericit(a)”. E altceva (cred ca formularea lui era “activitatea sufletului in acord cu virtutile”).

Acum ne spune din nou ca fericirea nu e un habitus, ci o activitate. Ce e un habitus? Un fel de inclinatie. Daca va aduceti aminte lista virtutilor, cineva ar putea avea o inclinatie spre marinimie, adica ar fi dispus (sau dispusa) sa-i ajute pe alti oameni exact atata cat trebuie si asa mai departe. Dar ar putea sa nu iasa din casa si sa nu aiba de-a face cu alti oameni. In cazul asta, ar avea habitus-ul marinimiei, dar nu ar face actiuni marinimoase.

In cazul asta, zice Aristotel, un om ar putea avea toate virtutile in mod potential, dar sa doarma tot timpul si sa nu le puna in actiune niciodata. Dar despre un om de genul asta n-am spune ca a obtinut fericirea.

Ar fi ceva de discutat aici, dar o sa trec mai departe.

In a doua parte din capitolul VI Aristotel vorbeste despre jocuri. Asta fiindca, potrivit definitiei lui, fericirea trebuie sa fie un scop in sine, adica actiunile in care consta fericirea nu trebuie sa le facem de dragul altor chestii, ci pentru ele insele. Dar si cand ne jucam facem tot ceea ce facem doar de dragul de a ne juca si nu pentru altceva.

Asta in conditii normale, bineinteles. Cineva ar putea juca un joc pe bani fiindca doreste sa obtina bani. Sau niste oameni ar putea juca ceva “pe dezbracate”. Unii oameni joaca tetris ca sa se destinda un pic si sa poata lucra mai departe dupa aia. Astea ar fi cazuri in care scopul jocului nu e, pur si simplu, sa te joci.

Dar s-ar putea spune, desigur, ca exista cazuri in care joci un joc doar de dragul de a te juca. Jocurile din categoria asta ar putea forma o clasa separata si le-am putea numi, eventual, “jocuri autentice”.

Iar acum vine problema: de ce n-am putea spune ca jocurile autentice, fiindca sunt scopuri in sine, reprezinta fericirea si respectiv sensul vietii? De fapt, unii oameni chiar au spus ceva de genul asta (Moritz Schlick, de pilda, dar el se exprima de fapt mai nuantat).

Aristotel vrea sa spuna, bineinteles, ca fericirea consta in actiuni virtuoase, nu in jocuri. Dar argumenteaza intr-un mod destul de ciudat. Cica: uite cine e innebunit dupa jocuri – tiranii; si copiii, bineinteles. Oamenii virtuosi nu sunt asa. Deci fericirea nu poate sta in jocuri.

Dar i s-ar putea raspunde ca daca un tiran ar dori sa isi formeze virtuti asta n-ar insemna ca virtutile sunt nashpa, fiindca le doresc si tiranii. Iar pe de alta parte, daca unii oameni nu doresc fericirea, asta e treaba lor. Ar conta, poate, ca oamenii respectivi sunt tocmai oamenii virtuosi, daca am fi stabilit deja ca oamenii virtuosi sunt cei mai cool. Dar noi n-am stabilit inca asta. Tocmai despre asta discutam.

Pe scurt, nu cred ca ne foloseste la ceva sa ne uitam la ce prefera unii si altii. Si nu ne foloseste chiar la nimic sa ni se dea argumente circulare.

Vreau sa spun ca mie imi place ideea ca fericirea nu consta in jocuri, ci in fapte frumoase, iar un om implinit nu e un om care stie sa se joace misto (si nici macar unul care reuseste sa faca multe lucruri ca si cand s-ar juca), ci un om care si-a format tot felul de calitati, e capabil sa gandeasca bine cu mintea lui s.a.m.d. Dar nu cred ca Aristotel reuseste sa sustina ideea asta prea convingator aici.

In capitolul VII vine chestia pe care o asteptam deja de cand fusese vorba despre placere. Placerea cea mai inalta e cea care apare prin exercitarea facultatilor celor mai tari. Si animalele isi pot folosi simturile, dar numai oamenii pot sa-si foloseasca gandirea.

Fericirea cea mai inalta trebuie sa fie impletita cu placerea cea mai inalta si trebuie sa tina de virtutile cele mai inalte. Iar virtutile cele mai inalte nu sunt alea etice, ci alea dianoetice.

Pe scurt, fericirea consta in a gandi. Dar gandirea cea mai inalta e cea a filosofilor (poate tine cineva minte ca Aristotel a sustinut si asta la un moment dat). Prin urmare, fericirea sta in filosofie. Sau macar in stiinta. N-am inteles de ce n-ar putea sta si in arta, dar banuiesc ca pentru Aristotel, care nu auzise de conceptual art, o activitate in care trebuie sa-ti folosesti si corpul e cumva mai prejos fata de una in care nu trebuie sa-ti folosesti decat mintea.

Sunt cateva argumente in text pentru ideea asta, dar nu mi s-au parut foarte tari. N-am inteles, de pilda, de unde pana unde “fericirea consta in ragaz”. Si nici nu cred ca iti poti folosi mintea fara sa interactionezi cu alti oameni.

Cred ca e la fel cum era cu marinimia. Daca as fi citit cartea lui Aristotel si n-as fi scris nimic aici si n-as fi incercat sa discut cu nimeni, ar fi fost ca si cand am doar inclinatia de a ma gandi pe bune la toate lucrurile pe care le spune Aristotel. As fi avut doar un habitus al gandirii.

In fine,…