[textul e aici]

Cred ca acum Aristotel vrea sa spuna ca sunt mai multe feluri de placeri si ca nu toate merita sa fie urmarite. Unele sunt mai importante, altele sunt mai putin importante, iar altele pot fi daunatoare.

Cheia, asa cum am inteles eu, e in legatura dintre placeri si activitati. Totusi, de ce spune Aristotel ca legatura asta e “indisolubila”?

Inteleg ca nu poti simti placerea scarpinatului decat scarpinandu-te. Nu poti simti acelasi gen de placere mancand ciocolata. Ok. De acord. Dar oare asa e in toate cazurile?

Cineva poate simti placerea pe care ti-o da condusul cu viteza si jucand un joc pe calculator, de pilda. Dar la asta Aristotel ar raspunde, probabil, ca daca e vorba de aceeasi placere (sau de o placere asemanatoare), asta e fiindca jocul pe calculator e o simulare a activitatii reale.

S-o luam in sens invers, atunci. Activitatea de a manca o pruna seamana foarte mult cu activitatea de a manca o pruna uscata (chiar mai mult decat seamana o actiune reala cu o actiune simulata). Si totusi, cuiva ar putea sa-i placa prunele uscate, dar nu si prunele proaspete.

Acum Aristotel ar putea spune ca daca iti plac doar prunele uscate, asta nu inseamna decat ca pentru tine activitatea de a manca prune uscate e foarte diferita de activitatea de a manca prune.

In paranteza fie spus, parca e un pic ciudat sa vorbesti in toate cazurile despre placeri drept calitati ale activitatilor. Un om ar putea spune: “Dom’le, mie nu-mi place sa mananc prune uscate. Mie-mi place gustul prunelor uscate, pur si simplu.”

Lasand insa lucrurile astea la o parte, cred ca Aristotel sustine destul de convingator ca exista mai multe genuri de placeri, diferite intre ele. Argumentul care m-a convins pe mine l-am inteles cam asa:

(1) Uneori o anumita placere ne poate impiedica sa ne bucuram de o activitate (ca in cazul flautistului care nu poate urmari o discutie filosofica).
(2) Daca nu ne putem bucura de o activitate, atunci activitatea respectiva nu ne produce placere.
(3) Daca placerile nu ar fi calitativ diferite, atunci ar trebui sa spunem, in situatia respectiva, ca simtim placere si nu simtim placere in acelasi timp. (Altfel spus, daca placerile nu ar fi diferite calitativ, atunci nu ar avea cum sa se opuna unele altora.)
————————–
Prin urmare, (4) exista placeri calitativ diferite.

Apoi, tot pe baza legaturii dintre placeri si activitati si fiindca exista activitati morale si activitati imorale, ajungem la placeri bune si placeri rele. Aici Aristotel pune in paralel placerile si dorintele – asa cum dorintele care duc la fapte urate sunt considerate nashpa, la fel trebuie sa fie condamnate si placerile asociate unor fapte urate (mai ales ca placerile sunt legate mai strans de actiuni decat dorintele; chestia asta mi s-a parut interesanta).

Ultimul pas important vine dupa ideea clasificarii placerilor dupa tipul activitatii (acesta fiind dat de facultatea utilizata) si observatia ca nu tuturor oamenilor le par placute aceleasi chestii.

In punctul asta Aristotel vrea sa arate ca nu toate placerile sunt la fel de cool. De fapt, cel mai important e sa poata arata ca unele placeri considerate supertari de multi oameni nu sunt de fapt atat de cool. Iar pentru asta vorbeste despre oamenii “aflati intr-o dispozitie anormala”.

Cum ii recunoastem pe oamenii astia? Nu e limpede. Dar e clar, in schimb, cum vom gasi placerile cele mai inalte. Uitandu-ne la activitatile care le sunt caracteristice doar oamenilor, la cele pe care le realizeaza doar ei. Sounds familiar, nu? 🙂