[ok, incepusem de mai mult timp textuletul asta, nu voiam decat sa il termin. Nu ma multumeste pe deplin rezultatul, promit ca data viitoare o sa ma straduiesc mai mult 🙂 articolele mai vechi din seria asta sunt aici]

Pentru emotivişti acesta e un cuvânt de acelaşi fel ca şi “Şezi!” – atunci când îi este adresat unui câine.

Ceea ce am spus mai înainte poate fi înţeles în cel puţin două feluri diferite. În primul fel, s-ar putea înţelege că atunci când îi spun unui câine “bine”, acesta e un cuvânt de acelaşi fel ca şi “şezi”.

În al doilea, s-ar putea înţelege că atunci când îi spun unui om “bine”, sau când spun, pur şi simplu, că un lucru e bun, în spate e ceva de felul acelui “şezi”, spus unui câine.

Prima interpretare nu se susţine. “Bine”, spus unui câine, nu e la fel precum “şezi”, pentru ca “şezi” este o comandă, în timp ce “bine” nu este o comandă, ci un soi de încurajare. Un feedback pozitiv, să spunem.

A doua interpretare nu se susţine nici ea, pentru că “bine” nu e o comandă nici atunci când i te adresezi unui om, aşa că nu are cum să fie precum “şezi” spus unui câine. Mai mult decât atât, uneori, cel puţin, eu folosesc termeni precum “bine”, “bun” ş.a., dar nu doresc să îi dau interlocutorului nici un feedback.

Toate aceste dificultăţi se datorează, desigur, faptului că am redat greşit, de la bun început, poziţia emotiviştilor.

Să mai facem o încercare. Să zicem că nu e vorba neapărat despre emotivişti. Să zicem că e vorba despre cei care cred că afirmaţiile pe care le facem folosind “bun”, “bine”, ş.a. nu pot fi nici adevărate, nici false.

Aceştia cred, altfel spus, că nu există nici o cunoaştere morală. Ok, şi ce e cu asta? Există evaluări relative, ca atunci când spun că o mâncare e bună pentru un copil de 6 luni (bun în vederea unui scop etc.), iar acestea pot fi adevărate sau false.

Există însă şi evaluări absolute (ca atunci când vorbesc despre o viaţă bună, pur si simplu). Nu e limpede ce spun atunci când fac o astfel de evaluare, şi poate de aceea nu mai are rost să mă întreb dacă am spus ceva adevărat sau fals.

Mai există, desigur, reacţii de aprobare sau dezaprobare morală (ca atunci când spun că el nu s-a purtat bine). Astfel de reacţii pot fi, desigur, greşite, forţate, deplasate, nepotrivite, exagerate ş.a.m.d. – nu voi spune că sunt false (sau adevărate). Ceea ce nu înseamnă că un om nu poate şti cum şi când să reacţioneze, iar altul să nu ştie. Este vorba în acest caz de o cunoaştere morală? Habar n-am.