IV

Natura si caracterul specific al placerii vor deveni mai clare daca vom relua lucrurile de la inceput.

Se admite in general ca actul vederii este complet in orice moment al duratei sale (caci nu-i lipseste nimic care, adaugat ulterior, sa-i desavarseasca forma specifica). Or, acelasi lucru pare sa fie valabil si in cazul placerii. Ea este un tot indivizibil si, in orice moment al duratei sale am lua-o, nu exista placere a carei forma specifica sa devina mai desavarsita decat este, prin prelungirea duratei.

Acesta este si motivul pentru care placerea nu este nici miscare. Caci orice miscare se desfasoara in timp si in vederea unui anume scop (cum este, de pilda, construirea unei case) si nu este completa decat in momentul in care lucrul spre care tindea este realizat, adica privita fie in totalitatea duratei sale, fie in momentul final. Daca luam insa in consideratie miscarile partiale ce acopera fragmente din durata ei totala, toate sunt incomplete si difera specific atat intre ele cat si fata de miscarea totala. De pilda, asamblarea pietrelor este o operatie diferita de saparea canelurilor coloanei si amandoua difera de constructia de ansamblu a templului; si in timp ce constructia templului, luata in ansamblul ei, este un lucru desavarsit (nemaiavand nevoie de nimic altceva ca sa-si atinga scopul propus), asezarea temeliei si a triglifelor sunt operatii imperfecte (caci si una, si alta sunt doar parti ale intregului). Deci ele se deosebesc specific si n-ar fi posibil, intr-un moment oarecare al procesului de construire, sa sesizezi o miscare desavarsita in forma ei specifica, ci numai privind-o in totalitatea duratei ei.

Acelasi lucru se poate spune si despre mers, ca si despre celelalte forme de miscare. Caci, daca deplasarea in spatiu este o miscare de la un punct la altul, ea comporta la randul ei tipuri specific diferite (zborul, mersul, saritura si asa mai departe); si nu numai atat: mersul, de pilda, comporta el insusi variante specific diferite, caci deplasarea de la un punct la altul nu este aceeasi daca pargurgi intreg stadionul sau doar o portiune din el, nici daca parcurgi o anumite portiune sau alta, nici daca treci linia de plecare sau pe cea de sosire; pentru ca nu e vorba de a traversa pur si simplu o linie, ci o linie trasata intr-un loc determinat si altul este locul de trasare a fiecareia dintre ele.

Despre miscare am tratat insa in detaliu in alta lucrare; va fi de ajuns sa mentionam aici ca miscarea nu este completa in nici un moment al duratei sale, ci, dimpotriva, multiplele miscari partiale ce o constituie sunt incomplete si specific diferite, ceea ce le diferentiaza specific fiind punctul de plecare si cel de sosire.

In ce priveste placerea, insa, forma ei specifica este perfecta in orice moment al duratei sale. Este deci evident ca miscarea si placerea difera una de alta si ca placerea face parte dintre lucrurile complete si desavarsite. Aceasta concluzie pare sa rezulte si din faptul ca nu este posibil sa te misti altfel decat in timp, dar sa resimti placerea, da; caci ceea ce se produce instantaneu este un tot indivizibil.

Din aceste consideratii reiese clar si faptul ca nu au dreptate cei ce vad in placere o miscare sau o devenire. Caci nu despre orice se poate spune ca este miscare sau devenire, ci numai despre lucrurile divizibile si care nu constituie intreguri (astfel, nu se poate vorbi pe de o parte despre o devenire a actului vederii, nici a punctului sau a unitatii, pe de alta nici unul dintre aceste acte nu este el insusi miscare sau devenire). In consecinta, nici despre placere nu se poate spune asa ceva, intrucat ea este un tot indivizibil.

Fiecare simt desfasurandu-si activitatea in raport cu obiectul sensibil corespunzator, aceasta activitate atinge perfectiunea cand simtul respectiv se afla intr-o dispozitie adecvata fata de cel mai desavarsit dintre obiectele ce cad sub el (aceasta este, se pare, cea mai buna definire a activitatii perfecte; si nu are nici o importanta daca spunem ca simtul este cel ce exercita activitatea sau subiectul in care se afla simtul). Prin urmare, in fiecare caz, activitatea cea mai buna va fi cea a simtului aflat in dispozitia cea mai adecvata in raport cu obiectul sau cel mai desavarsit. Si aceasta activitate va fi atat cea mai desavarsita, cat si cea mai placuta. Caci fiecarui simt ii corespunde o placere proprie (lucru valabil si pentru gandire si contemplatie); iar placerea cea mai inalta este data de activitatea ce atinge culmile perfectiunii, perfectiune rezultata din raportul subiectului aflat in dispozitia cea mai adecvata cu obiectul sau cel mai desavarsit. Placerea desavarseste deci activitatea; dar nu o face in aceeasi maniera in care o fac obiectul sensibil si facultatea senzitiva cand ambele se afla in starea cea mai buna, asa cum nici sanatatea si medicul nu sunt in aceeasi maniera cauze ale insanatosirii.

Ca pentru fiecare simt exista o placere corespunzatoare este deci evident (doar spunem ca exista imagini si sunete placute). Si tot atat de evident este ca placerea atinge treapta suprema cand senzatia atinge gradul cel mai inalt de intensitate, iar obiectul in raport cu care actioneaza este cel mai desavarsit; cand atat obiectul sensibil cat si facultatea senzitiva se afla deci in aceasta stare, placerea exista totdeauna, cu conditia ca unul s-o produca, celalalt s-o resimta.

Placerea perfectioneaza deci activitatea nu in felul in care o face o dispozitie habituala imanenta subiectului, ci ca un fel de scop adaugat pe deasupra, la fel cum celor aflati in floarea varstei li se adauga frumusetea.

Atata timp deci cat obiectul inteligibil sau sensibil este asa cum trebuie sa fie, si la fel si subiectul care percepe sau contempla, va exista placere in activitate; caci, atat elementul pasiv cat si cel activ ramanand aceleasi si pastrand acelasi raport unul fata de altul, se va produce in mod natural acelasi efect.

Cum se face atunci ca nimeni nu resimte continuu placerea? Nu cumva intervine oboseala? Caci nici o facultate umana nu este capabila de o activitate neintrerupta. Prin urmare, nici placerea nu poate fi continua, din moment ce ea insoteste activitatea. Din acelasi motiv, si unele lucruri ce ne incanta prin noutatea lor mai tarziu nu ne mai trezesc acelasi interes; caci la inceput ele ne stimuleaza si ne antreneaza gandirea intr-o activitate intensa (la fel cum se intampla in cazul vederii, cand iti fixezi privirea pe ceva), dar mai tarziu activitatea isi pierde din intensitate si, odata cu ea, scade si placerea.

Dar faptul ca toate fiintele aspira spre placere nu inseamna oare ca toate aspira spre viata? Caci viata este o activitate si fiecare isi exercita activitatea asupra obiectelor si prin intermediul facultatilor pe care le prefera; astfel, muzicianul se serveste de facultatea auditiva pentru melodii, iubitorul de studiu de facultatile sale intelectuale pentru contemplare si asa mai departe, dupa caz. Dar placerea desavarseste activitatile, si deci viata, spre care toate fiintele aspira. Este firesc, asadar, ca ele sa aspire spre placere; caci pentru fiecare ea perfectioneaza viata, lucru demn de dorit.

Dar dorim viata datorita placerii sau placerea datorita vietii? Este o chestiune pe care o vom lasa la o parte pentru moment. Viata si placerea sunt, evident, indisolubil legate si imposibil de disociat; caci fara activitate nu exista placere, iar placerea duce la desavarsire orice activitate.