III

De asemenea, daca placerea nu este o calitate, nu rezulta de aici ca ea nu este un bine. In fond, nici activitatile virtuoase nu sunt calitati, dupa cum nici fericirea.

Adversarii lui Eudoxos mai spun ca, in timp ce binele este determinat, placerea este indeterminata, intrucat admite plusul si minusul. Daca judecata lor porneste de la felul in care fiecare resimte placerea, atunci acelasi lucru va fi valabil si in legatura cu dreptatea si cu celelalte virtuti, despre ai caror posesori se spune clar ca sunt mai mult sau mai putin dotati cu ele si ca actiunile lor sunt mai mult sau mai putin conforme cu aceste virtuti (caci exista oameni mai drepti sau mai curajosi decat altii si este posibil sa ractici dreptatea sau cumpatarea mai mult sau mai putin). Daca insa judecata lor se bazeaza pe natura placerilor, ma tem ca nu indica veritabila cauza, daca e adevarat ca exista placeri pure si placeri mixte. De altfel, ce impiedica faptul ca, in cazul placerii, sa fie la fel ca in cel al sanatatii, care, desi determinata, admite plusul si minusul? Caci proportia nu este aceeasi la toti indivizii, nici macar la acelasi individ nu este totdeauna identica; dar, chiar slabind, ea continua sa dureze pana la un punct, admitand astfel plusul si minusul in grade diferite. Acelasi lucru este deci posibil si in cazul placerii.

De asemenea, luand ca principiu faptul ca binele este perfect iar miscarea si devenirea sunt imperfecte, ei incearca sa demonstreze ca placerea este miscare si chiar devenire. Dar nu par sa aiba dreptate nici cand afirma ca placerea este o miscare. Caci, dupa cum se admite in general, oricarei miscari ii sunt caracteristice viteza si incetineala, daca nu in sine, cel putin in raport cu alta miscare, cum este cea a cerului, de exemplu. Or, placerii nu-i apartine nici unul dintre aceste atribute ale miscarii. Fara indoiala, poti fi pus repede in starea de a resimti placerea, ca si in starea de a resimti mania, dar actul in sine de a resimti placerea nu implica viteza, nici macar in raport cu altceva, in timp ce putem merge, creste si asa mai departe mai repede sau mai incet. Asadar, trecerea la starea de placere poate fi rapida sau lenta, dar a fi in act in aceasta stare (vreau sa spun, a resimti placerea) rapid sau lent nu este posibil.

Si cum ar putea fi placerea o devenire? Este doar un fapt recunoscut ca nu orice se poate naste din orice, dar orice lucru se dezintegreaza in aceleasi elemente din care se naste. Care poate fi atunci lucrul pentru care placerea sa insemne generare, iar neplacerea distrugere?

Ei mai spun ca neplacerea ar fi lipsa starii naturale, iar placerea restabilirea acestei stari. Dar asemenea lucruri afecteaza corpul. Daca deci placerea este o restabilire a starii naturale, atunci cel ce va resimti placerea trebuie sa fie subiectul in care are loc aceasta restabilire, prin urmare corpul. Dar acest lucru nu poate fi admis. In consecinta, placerea nu este restabilirea starii naturale, dar ea poate fi resimtita in cursul unui proces de restabilire, la fel cum, daca survine o deficienta, putem resimti durerea.

Aceasta opinie pare de fapt sa-si aiba originea in placerile si neplacerile legate de nutritie: cand se face resimtita lipsa de hrana, mai intai suferim, apoi resimtim placerea data de satisfacerea acestei nevoi. Dar acest lucru nu este valabil in cazul oricarui fel de placere; exista si placeri neasociate cu suferinta, de pilda cele date de studiu, sau, dintre placerile senzoriale, cele produse de simtul mirosului, precum si numeroase sunete si imagini si, de asemenea, si sperante. Ce vor genera deci aceste placeri? Caci n-au fost precedate de nici o privatiune fata de care sa reprezinte o compensatie.

Celor ce aduc ca obiectie existenta unor placeri reprehensibile li se poate raspunde ca ele nu sunt placeri in adevaratul sens al cuvantului; caci, daca asemenea lucruri exercita o atractie asupra oamenilor predispusi la viciu, nu trebuie sa tragem concluzia ca ele ar putea fi placute si pentru altii in afara de acestia, la fel cum nu trebuie sa credem ca ceea ce pentru bolnavi este salutar, dulce sau amar este realmente asa sau ca ceea ce pare alb bolnavilor de ochi este realmente alb. Li s-ar mai putea replica si astfel: placerile sunt, fara indoiala, demne de dorit, dar nu cand provin din asemenea surse, la fel cum demne de dorit sunt si bogatia, dar nu castigata cu pretul tradarii, sau sanatatea, dar nu consumand orice fel de hrana. S-ar putea raspunde, de asemenea, ca exista specii diferite de placere. Caci cele ce izvorasc din surse nobile sunt altceva decat cele izvorate din surse nedemne. Si nu este posibil sa gusti placerea omului drept daca nu esti tu insuti drept, nici pe cea a muzicianului fara sa fii muzician si asa mai departe.

Sa recunoastem ca diferenta dintre prieten si lingusitor pune si ea in lumina faptul ca placerea nu se identifica cu binele sau cel putin ca exista diferite specii de placere. Caci, daca primul intretine relatii cu prietenul sau urmarindu-i binele, celalalt urmareste doar sa-i faca placere; si, daca acesta din urma este blamat, pe cand celalalt primeste elogii, este datorita scopului diferit pentru care i-au cautat societatea.

Sa adaugam ca nimeni n-ar consimti sa pastreze de-a lungul intregii vieti o gandire infantila, chiar daca nici sa-si gaseasca placerea in infaptuirea unor acte dezonorante, chiar daca pentru asta n-ar avea niciodata de suferit consecinte neplacute.

Pe de alta parte, exista multe lucruri pentru obtinerea carora am depune toate eforturile, chiar si daca ele nu ne-ar produce nici o placere, cum sunt vederea, memoria, cunoasterea posesiunea virtutilor. Faptul ca in mod necesar ele sunt insotite de placere nu are importanta, pentru ca tot pe ele le-am alege si daca nu ne-ar produce nici o placere.

Pare deci evident ca placerea nu se identifica cu binele si ca nu orice placere este demna de dorit, precum si faptul ca exista placerei demne de dorit in sine, care se deosebesc de celelalte dupa specie sau origine.

Dar am examinat suficient, in cele de mai sus, opiniile privitoare la placere.