Cartea a X-a

I

Vom trata asadar, in cele ce urmeaza, despre placere. Caci placerea este privita ca fiind impregnata in natura umana mai mult decat orice, motiv pentru care si in procesul educativ placerea si durerea servesc drept mijloace pentru dirijarea tinerilor.

Se pare, de altfel, ca si pentru virtutea etica lucrul cel mai important este sa-ti placa ce se cuvine si sa dezabrobi ce nu se cuvine. In fond, asemenea lucruri ne urmaresc toata viata, exercitand o influenta covarsitoare asupra virtutii si fericirii; caci preferintele noastre se indreapta spre ceea ce este placut, in timp ce neplacerile le evitam.

Trebuie sa admitem, deci, ca un subiect de o asemenea importanta nu poate fi in nici un caz trecut cu vederea, cu atat mai mult cu cat a dat nastere unei mari divergente de opinii. Astfel, unii filosofi afirma ca placerea este binele suprem; altii, dimpotriva, o considera un rau absolut. Dintre acestia din urma, unii sunt fara indoiala convinsi ca in realitate lucrurile stau asa cum spun ei, altii isi imagineaza ca este mai bine, in interesul vietii umane, sa proclame placerea ca pe un rau, chiar daca nu este; si asta in ideea ca, majoritatea oamenilor fiind inclinati spre placeri si traind ca niste sclavi ai acestora, trebuie sa fie dirijati in sens contrar, pentru ca astfel sa atinga linia justa de conduita.

Dar poate fi acesta un mod corect de a vedea lucrurile? Ma tem ca nu. In materie de pasiuni si acte, teoriile au un grad de credibilitate mai mic decat faptele; si astfel, cand ele se afla in dezacord cu datele perceptiei, isi atrag dispretul, antrenand si adevarul in discreditarea lor. Caci, daca cel ce blameaza placerea este surprins vreodata urmarind o placere, multimea, incapabila de discernamant, va vedea in inclinatia lui spre acea placere dovada ca toate placerile pot fi puse pe acelasi plan. Se pare deci ca teoriile ce concorda cu adevarul sunt cele mai utile nu numai pentru cunoasterea pura, ci si pentru viata practica; fiind in concordanta cu faptele, ele inspira incredere, stimulandu-i pe cei ce le inteleg sa traiasca in conformitate cu ele.

Dar destul despre aceste chestiuni. Sa examinam acum opiniile despre placere.

II

Asadar, Eudoxos gandea ca placerea este binele suprem, bazandu-se pe observatia ca toate fiintele, atat rationale cat si irationale, tind spre placere. Or, obiect al dorintei este totdeauna binele si, mai presus de orice, binele cel mai mare; iar faptul ca toate fiintele sunt purtate spre acelasi obiect este un indiciu ca acel obiect reprezinta pentru toate binele suprem (caci fiecare fiinta gaseste ceea ce este bun pentru ea, cum isi gaseste hrana). Prin urmare, ceea ce este bun pentru toate fiintele si spre care aspira toate este binele suprem. (Dar teoria lui Eudoxos s-a bucurat de credit mai mult datorita virtutii morale a autorului decat valorii ei intrinsece; caci Eudoxos avea reputatia unui om de o extraordinara moderatie, ceea ce crea convingerea ca nu vorbea astfel ca adept al placerilor, ci pentru ca asa stau lucrurile in realitate.)

El credea, de asemenea, ca evidenta teoriei sale reiese tot atat de bine din argumentul a contrario: din moment ce durerea este in sine, pentru toate fiintele, ceva ce trebuie evitat, contrariul ei este, pentru toate, ceva de dorit in sine. Dar lucrul cel mai demn de dorit este cel pe care nu-l dorim nici din cauza, nici in vederea altuia; or, placerea este, dupa parerea unanima, un astfel de lucru: nimeni nu este intrebat in ce scop resimte placerea, ca dovada ca placerea este considerata demna de dorit in sine. In sfarsit, adaugata unui alt bine, oricare ar fi el, de pilda unui act de dreptate sau de cumpatare, placerea il face si mai demn de dorit; or, binele nu sporeste decat prin el insusi.

La drept vorbind, acest ultim argument nu pare sa dovedeasca decat ca placerea este un bine printre altele, nicidecum ca ar fi superioara unui alt bine; caci orice bine, adaugandu-i-se un alt bine, este mai de dorit decat luat izolat. Servindu-se de un argument asemanator, Platon respinge teoria identificarii placerii cu binele suprem: viata placuta, spune el, este mai de dorit insotita de intelepciune decat lipsita de ea; or, daca viata mixta este mai buna, placerea nu este binele suprem, pentru ca nici un adaos n-ar putea face binele suprem sa devina mai de dorit decat este.

Este deci evident ca nici un alt bine care, prin adaugarea unui alt bine in sine, devine mai demn de dorit, nu poate fi binele suprem. Care este atunci acest bine caruia nu i se mai poate adauga nimic si care sa fie, in acelasi timp, accesibil si omului? Caci un astfel de bine este cel pe care-l cautam.

Cei ce resping argumentul ca lucrul spre care tind toate fiintele este un bine spun vorbe goale. In ce ne priveste, vom afirma ca un lucru este ceea ce toata lumea admite ca este, iar cine respinge o asemenea convingere cu greu ar putea gasi ceva mai convingator. Daca fiintele private de ratiune ar fi singurele care aspira spre placeri, obiectia lor ar fi cat de cat acceptabila, dar, cum si fiintele rationale manifesta aceeasi tendinta, ce sens mai poate avea ce spun ei? De altfel, poate chiar si la fiintele inferioare exista unprincipiu natural bun, superior fata de ceea ce sunt ele in sine, care tinde spre binele ce le este propriu.

Se pare ca nici critica lor la adresa argumentului a contrario nu este mai satisfacatoare. Daca durerea este un rau, spun ei, nu rezulta din asta ca placerea ar fi un bine; pentru ca raul se poate opune si raului, dupa cum si unui lucru ce nu este nici bun, nici rau. Afirmatia de mai sus nu este in sine lipsita de valabilitate, dar, cel putin in cazul de fata, ea nu se conformeaza adevarului. Caci, presupunand ca si durerea si placerea sunt un rau, ar trebui ca ambele sa fie evitate; iar daca nu sunt nici rele, nici bune, ar trebui evitate sau urmarite in aceeasi masura. Este vizibil insa ca pe una oamenii o evita ca pe un rau, in timp ce pe cealalta o doresc ca pe un bine, ceea ce inseamna ca durerea si placerea se opun una alteia ca un rau fata de un bine.